O votare pierdută

Dacă într-o societate, oricare ar fi ea, vocea ultimului cetăţean nu mai poate fi auzită, acolo democraţia a fost uitată.

Aţi pleca vreodată la război ştiind că aveţi 80-90% şanse să-l pierdeţi? Aşa arată realitatea românească a alegerilor locale. Primarii vechi, bătuciţii şefi ai consiliilor judeţene vor rămâne în funcţie în aceste procente. E tulburător cum a ajuns actul votării, într-o ţară «democratică», atât de puţin important. Liviu Antonesei a vorbit îndeajuns pe tema asta, în editorialul de ieri. Doresc să mărturisesc, azi, surpriza pe care o am în faţa unui nou val de propagandă, unul care îi face pe oameni să creadă că jocurile au fost făcute, că votul dumitale, cititorule, se iroseşte dacă nu e depus, ca o ofrandă, în urna câştigătorului. Iar dacă apare pe firmamentul electoral o speranţă cât de mică, un «altceva», sentimentul general zice că nu-i posibil, ba-i zadarnic, inutil, păgubos. Iar dacă nu-i aiurea, în spatele acelui om se află întotdeauna cineva, ceva. Cineva îndoielnic, ceva necurat.

E un mod bolnăvicios de a gândi, inoculat de o lungă practică politică şi socială. Istoria spune că societăţile se schimbă întotdeauna, evoluează, se reglează, deşi sentimentul individual e că stă pe loc. Mai mult, moda sună aşa: beşteleşte-i pe toţi, înfierează societatea în ansamblul ei, smulge-ţi părul din cap, denunţă conspiraţia mondială, că va fi bine (pentru tine). Vei fi profet în ţara ta. Cam pe asta se bazează «spirala tăcerii», fenomenul prin care oamenii sunt duşi de curent împotriva propriilor interese. E dominaţia propagandistică a ideilor de-a gata, e atitudinea slugarnic-resemnată de a vota cu învingătorul, chit că învingătorul nu dă pe tine nicio ceapă degerată. Dar cea mai jalnică idee e aceea că votul tău se pierde dacă alesul nu iese câştigător. Ah, dulce sentiment al jelaniei naţionale, ce trainic eşti!

Fără să mă dau profet mincinos, îndrăznesc să afirm că nu e aşa. În lupta împotriva găunoasei Constituţii din 1991, în marea de entuziasm popular, votul meu negativ a contat. Când CDR a pierdut pe toate fronturile, în 2000, votul meu pricăjit a contat. Acum mă pregătesc să pierd frumos. Alesul meu n-are nicio şansă, dar e al meu, şi pregăteşte, în naivitatea lui, alegerile de mâine. Fără ceea ce pierd azi, ce aş câştiga mâine n-ar avea nicio valoare. Am fost bălăcărit pentru atitudinea-mi defetistă, pentru că nu închid ochii să gust, cu papilele minţii, victoria. Dar prefer să văd realitatea, aşa cum e, să înţeleg miile de eşecuri ale zilei de azi. Marele maestru al nostru, al tuturor, I. L. Caragiale, avea un obicei considerat de-a dreptul nebunesc. Când se apropiau alegerile, opta, invariabil, pentru partidul pierzător. Cu toate astea, tot ce se petrece în societatea românească pare a-i da dreptate. Ştia nenea Iancu ce ştia!

P.S.: N-am scris la «tema zilei» un comentariu cu privire la detestabila intervenţie a politicienilor budapestani în mersul unui act politic intern, alegerile locale din HarCov. Dacă preşedintele a tăcut, îl priveşte. Guvernul României, însă, trebuia să adopte o atitudine fermă. Nu poate interzice intrarea niciunui cetăţean european pe teritoriul ţării, dacă acesta nu e urmărit internaţional. Dar ar fi putut să dea un comunicat oficial că îşi rezervă, începând de mâine, dreptul de a interveni logistic, cu bani şi cu personal, în mersul proceselor electoral-legislative din ţara vecină şi prietenă. Să vedem cum vor înghiţi găluşca. Precedentul a fost creat.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981).