Lingăi, loaze, lichele

Multe ticăloşii, prostii ori crime îşi au justificări meşteşugite! Depinde numai de noi să (nu) muşcăm mărul otrăvit!

În tinereţe, pe când hălăduiam cu poetul Traian T. Coşovei, vânând gloria şi poezia, acesta avea obiceiul să ne citească din capodopera-i de cinci pagini, parodia „Barcasul Medusei", unde, cu talent fabulos, îşi încondeia şi prietenii, dar şi duşmanii. Cea mai hazlie parte era cea în care îi descria pe tinerii propagandişti ai facultăţii. Privind cu nesaţ către stăpânire, erau aidoma unor potăi hămesite, în aşteptarea stăpânului. Iar când stăpânul (sau stăpânirea) binevoia să le ofere preţioasele indicaţii, brusc, lătrăii se binedispuneau. De parcă ar fi stat până atunci în adormire, de parcă creierul lor n-ar fi fost altceva decât o mlaştină împuţită, de parcă viaţa n-ar fi fost decât un surogat, ca prin minune, roşul le revenea în obraji, limba li se dezlega...

Erau din nou oameni, aveau un scop în viaţă. Aşa cum arunci băţul unui câine, de sute, de mii de ori, fără să se plictisească. Ce surpriză să descopăr această mentalitate reşapată şi vândută de nouă în lumea noastră! Ce emoţie să te şocheze avântul ideologic, dimpreună cu obedienţa unsuroasă, îngemănate în slujba unui stăpân! Şi ce satisfacţie enormă şi monstruoasă să linguşeşti ca şi cum te-ai fi născut a doua oară, cu limba afară, umedă, pofticioasă, fremătătoare... Voi fi întrebat: „Bine, dar cum deosebim o admiraţie sinceră, o afinitate organică de o mascaradă?"

Simplu. Lingăul îşi însuşeşte argumentele stăpânului fără crâcnire. El nu are niciodată nimic de reproşat mai-marilor. Mai mult, niciodată, până în clipa în care i s-a dat osul de ros, nu i-a trecut prin minte tema zilei. Mai ţineţi minte sintagmele cu „moguli" sau „tonomate"? Ei bine, de-a doua zi, pâlcuri de lingăi şi loaze fără de ruşine au împânzit netul şi televiziunile repetând papagaliceşte expresiile nefericite ale unui preşedinte cu năduf. La fel au ieşit la înaintare „bugetarii graşi", „pensiile nesimţite" şi câte şi mai câte! Niciunul nu folosise epitetele şi comparaţiile în cauză până în ziua în care Cotrocenii au binevoit să le emită. Ca un cor de tenii obosite, lingăii şi loazele şi-au însuşit formularea. A fost suficient să apese cineva pe buton (nu spui cine, persoană însemnată) şi maşina de repetat s-a activat.

Dar, dacă în acest caz e normal ce se întâmplă (puţinătatea minţişoarei proprii presupune o devoţiune ardentă), în alte cazuri, numai lichelismul poate explica cum poţi prelua cele mai neruşinate teme fără să intri în pământ de ruşine. Ziarişti cu state vechi de serviciu, intelectuali cu ştaif, specialişti incontestabili deschid gura şi emit grozăvii pentru care Ceauşescu i-ar fi pupat pe frunte şi i-ar fi promovat în propaganda oficială de partid.

Am citit, de curând, aceste fraze de lemn într-un oficios al partidului. Le-am recitit şi m-am frecat la ochi. Da, au fost scrise şi hârtia le-a suportat: „...SRI şi-a asumat rolul de înaintemergător în lupta anticorupţie, furnizând structurilor judiciare cu atribuţii de anchetă şi execuţie informaţii fără de care DNA şi DIICOT ar şoma. Reforma operată de George Cristian Maior în inima sistemului ticăloşit moştenit de la Radu Timofte a făcut posibilă această realitate aproape incredibilă în urmă cu câţiva ani: SRI a devenit motorul unui război pe viaţă şi pe moarte cu corupţia". După aproape patruzeci de ani, îmi amintesc cuvintele prietenului meu. Ca o „mlaştină însănătoşită" mintea lichelei umblă liberă.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele pe care le-a publicat se numără „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990), „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011).