VIDEO Cel mai important lucru este că Rapid există

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există pentru că 100 de oameni ne-am rupt ieri ziua în două ca să ne urnim spre un mic stadion din Ferentari şi să vedem acolo o echipă care ne enervează, ne entuziasmează şi, în final, ne întristează. Dacă aceşti copii de mingi au reuşit să ne treacă prin toate stările astea, înseamnă că putem spune din nou: Rapid există. Rapid câştigă şi pierde de mai multe ori în acelaşi meci şi ne face să ne simţim precum suporterii acum 15, 50 sau 90 de ani.

AFC Rapid Bucureşti a pierdut aseară, la penalty-uri, meciul cu echipa Asalt Bucureşti, în prima etapă a Cupei României (e vorba de preliminariile ediţiei care se încheie tocmai în primăvara lui 2018. Aşa joacă echipele din ligile mici, dar nimeni nu află vreodată despre aceste faze). După 2-2 în timpul regulamentar şi 3-3 la finalul prelungirilor, rapidiştii au pierdut la penalty-uri cu scorul final de 6-3.

Tristeţea de pe strada Veseliei

Ce mult ne-au întristat copiii Rapidului! Nu ne-am mai simţit aşa din ‘98, când ai noştri pierdeau campionatul în ultima etapă. Pe atunci, mulţi dintre jucătorii de azi nici nu erau născuţi. Sunt grupa de juniori 98-99 a fostei mari echipe de fotbal Rapid Bucureşti. În această vară, după falimentul clubului, au existat mai multe iniţiative de a duce mai departe spiritul rapidist. Au rezultat vreo patru noi cluburi, iar suporterii au plecat şi ei după echipa care s-a nimerit să le cadă mai aproape de inimă. Până la urmă, au mai rămas două echipe care s-au înscris în competiţii: AFC Rapid şi CFR Mişcarea Feroviară. Pe Facebook şi pe forumuri e gâlceavă între rapidişti. Se numesc unii pe alţii “clone” sau “făcături”, uitând că sunt de fapt cu toţii nişte sinistraţi ai fotbalului românesc. Până una-alta, Rapidul ăsta de care vorbim acum, are palmaresul vechiului club (în caz că asta interesează pe cineva), joacă meciurile de acasă pe Giuleşti şi poartă tricouri vişinii. E de-ajuns ca să-i putem zice Rapid. 

Prima repriză a meciului cu Asaltul a fost o bubuială surdă de mingi pe la mijlocul terenului. Un joc care te face să te întrebi ce caută 100 de oameni să se uite la această oroare? E ora cinci jumate după-amiaza într-o zi lucrătoare. N-au serviciu, n-au obligaţii acasă? La degajările înalte ale portarilor ne pierdeam cu toţii în panorama de apus a Ferentariului. Nu e Ferentariul rău famat din Prelungire, ci Ferentariul amorţit şi energofag care pleacă de la Cibiunului şi se scurge la stânga şi la dreapta Străzii Veseliei: un loc foarte trist, plin de foste fabrici comuniste, care din Google maps se vede ca un arhipelag de rugină. Rapidul de azi ne poartă cu el să redescoperim Bucureştiul cu micile sale stadioane de la periferie, itinerar complet al eşecului socialist. 

Na, că a şi dat gol Asaltul. 1-0.

Prăbuşirea Rapidului se vede cel mai bine privind la adversari

Repriza a doua a fost mai alertă. Uriaşa tabelă de tablă a stadionului Electromagnetica s-a schimbat de trei ori. Un om mărunţel fugea după fiecare gol şi întorcea cifrele: 1-1, 2-1, 2-2. În astfel de momente îţi dai seama ce-a fost şi ce-a ajuns Rapidul ăsta. În urmă cu câţiva ani juca pe marile stadioane ale Europei iar acum se găseşte aici, pe acest teren străjuit de două grătare pentru micii şi cârnaţii pe care-i înfulecă fotbaliştii de liga a V-a la finalul jocurilor. Fotbalul mic e de fapt foarte mare, e supraponderal. Duminica trecută, pe Giuleşti, am văzut în ce hal arăta portarul echipei SSC Băneasa. Abia se putea mişca în careul mic pe care odată l-a apărat marele Taffarel. La mijlocul terenului, unde au pasat nu demult Ronaldinho şi Anelka, horcăiau şi scuipau acum un mijlocaş la închidere cu burta peste elasticul pantalonilor scurţi şi o aşchimodie de atacant care nu putea nici măcar să meargă corect şi se ţinea mai tot timpul de mâneca fundaşului de lângă el. În astfel de momente ai imaginea completă a dezastrului Rapidului şi-ţi vine să strigi ca odrasla nomenclaturistă din poveştile lui Ştefan Andrei: “Futu-te-n cur, mamaie, în ce anturaj m-ai băgat!”

image

Berechet (stânga) şi Dovleac sărbătoresc marcarea golului al doilea.

Scurt eseu despre iluzie

S-a fluierat finalul celor 90 de minute şi urmează prelungirile. A venit toamna iar la şapte luna e deja pe cer, totul se va încheia în amurg. Ferentariul miroase a benzină arsă şi a cartofi prăjiţi. Tribunele cad în letargie, dar arbitrul fluieră imediat, semn că a reînceput. Ce fac copiii ăştia aici? Hai să ţinem cu ei dacă tot mai stăm o jumătate de oră. Nici măcar nu ştim cum îi cheamă. Auzim din zbor porecle pe care şi le strigă între ei. Unul e Bimba, altul e Dovleac (aflăm mai târziu că nu e poreclă, e numele lui. Andrei Dovleac n-a dat niciun gol, dar a fost impecabil şi pare a fi cel mai fotbalist din echipă). Mica galerie mai cheamă pe câte unul la salut, dar nu-i ştie numele şi strigă “Unşpe, vino încoa, să-i dăm muie lu’ Steaua”. Şi chiar Unşpe dă gol în prima repriză de prelungiri şi face 3-2. E Bărbălău, un copil. Fâlfâie tricoul pe el, semn că îi vine cam larg, iar vişiniul de pe piept s-a dus cu o nuanţă mai spre negru, ceea ce înseamnă că Bărbălau a transpirat ca lumea în meciul ăsta. Bucuria jucătorilor e molipsitoare, îţi creşte sufletul când îi vezi. Aşteptăm finalul ca să intrăm pe teren şi să-i batem pe spinările năduşite. Dar Asaltul primeşte un penalty. Omul tabelei fuge bucuros şi întoarce panoul la 3-3.

image

Alberto Stancu "Bimba" a părăsit terenul în lacrimi

La loviturile de departajare ai noştri ratează toate cele trei execuţii. Cei de la Asaltul nu ratează niciuna. Copiii Rapidului încep să plângă, iar mica galerie simte că e momentul pentru cântecul “Suntem mereu cu voi”. Dacă am avea darul oratoriei, am face mai mult decât atât. Le-am spune că au realizat un lucru extraordinar: ne-au întristat. După ani în şir de mers în gol pe Giuleşti, parcă simţim din nou ceva. Ne-au făcut să credem că au moştenit nu doar palmaresul, ci şi năravul vechiului Rapid: să fii condus, să revii, să defilezi pe teren doar pentru ca în final să te prăbuşeşti triumfal. Aşa face Rapidul - această echipă care a ridicat amăgirea la rangul de sistem de joc. În “Glasul roţilor de tren”, Ioan Chirilă scria că Rapid este un greiere care cântă mereu iluzia că fotbalul nostru ar putea fi mai bun decât este. Plecând prin Ferentari spre Giurgiului, prin aglomeraţia urbană de la şapte seara, ne-am dat seama că fotbalul ăsta, chiar şi anemic, supraponderal sau ruginit, este iluzia că viaţa noastră ar putea fi mai frumoasă decât este. Ce e de făcut? Continuăm cu iluzia.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite