Povestea cutremurătoare a copilului teribil din tenis care a ales să devină călugăriţă

La începutul turneului de la US Open, Simona Halep a făcut o donaţie de 10.000 de dolari pentru fundaţia unui copil minune al tenisului, care a jucat finala de la Wimbledon la 16 ani, pentru ca la 18 să se retragă.

Siteul doartenis.ro prezintă povestea emoţionantă a Andreei Jaeger, jucătoarea americană care a uimit lumea tenisului nu doar prin talentul său, ci şi prin viziunea pe care a avut-o asupra tenisului. Intrată în tenisul profesionist la 14 ani, ea juca finala la Wimbledon la 16 ani şi se retrăgea din activitate doi ani mai târziu. Nimeni nu a înţeles de ce, nimeni nu ştia ce se afla în sufletul acestui copil. În 2008, “The Mail on Sunday” dezvăluia detalii din ultima „călătorie” interesantă a Andreei. 

Ea devenise Sora Andrea după ce a fost primită în Ordinul Călugăriţelor Dominicane. Într-un interviu emoţionant, fostul copil minune al tenisului explică cum viaţa ei în biserica episcopală a ajutat-o să se împace cu trecutul care a marcat-o profund. În 2009, s-a retras din viaţa monahală pentru a se dedica fundaţiei pe care o conducea. Jurnalistul Andrei Constantinescu a realizat traducerea integrală a materialului, unul dintre cele mai bune scrise vreodată despre lumea tenisului.

A fost un copil dificil… şi cea mai bună jucătoare de tenis a generaţiei sale. La 14 ani, cu părul prins în cozi şi purtând încă aparat dentar, Andrea Jaeger domina terenul de tenis, fără teamă de nimeni şi încrezătoare în talentul ei, care l-a depăşit pe cel al lui Chris Evert sau Billie Jean King. Deşi devine nr. 2 mondial până să împlinească 16 ani şi capătă faimă, în 1982 joacă finala de la Wimbledon împotriva Martinei Navratilova şi pierde cu 6-0, 6-3, în mai puţin de o oră. Doi ani mai târziu, după o accidentare la umăr, Andrea părăseşte tenisul definitiv, slăbită şi dezamăgită de lumea în care trăise şi pe care ajunsese să o dispreţuiască.

Andrea nu vroia nici faimă, nici avere. S-a retras din vizorul publicului şi şi-a folosit toţi banii pentru a înfiinţa o fundaţie caritabilă, “Mica stea”, pentru copiii suferinzi de cancer în fază terminală. A fost o decizie pe care puţini dintre foştii colegi ori din familie au înţeles-o.

Presată de tatăl ei, Andrea şi-a pierdut copilăria şi s-a luptat cu duritatea circuitului profesionist.

Doar acum, spune ea, a găsit pacea şi împlinirea pe care tenisul nu i le-a putut da. De la sediul fundaţiei ei din Colorado, Andrea spune: “întotdeauna am simţit că am o chemare spre a-i ajuta pe cei în nevoie. A fost în sufletul meu de când eram copil”. “Cred că din această cauză m-am chinuit atât de mult pe terenul de tenis, pentru că trebuie să fii egoist pentru a reuşi într-un sport individual.”

“Părinţii mei nu mergeau la biserică. Noi nu aveam o biblie în casă, dar, fără nici o explicaţie, simţeam că Dumnezeu mi-a dat darul credinţei. Întotdeauna îmi spuneam rugăciunile când eram mică. Nimeni nu mi-a zis să o fac. N-am învăţat asta la şcoală sau de la televizor”.

“Ştiam că Dumnezeu există, că eram prieteni şi că aveam o relaţie deosebită. Nimeni din familia mea nu ştia că eu mă rugam în fiecare zi”-

“În augut 2006, mi-am luat diploma în teologie. Apoi am intrat în Ordinul călugăriţelor dominicane”.

“E vorba de rigurozitate. Mă trezesc la 4 dimineaţa, îmi spun rugăciunile şi-mi fac studiul spiritual, apoi încep lucrul la fundaţie la 5 sau 6.”

“În fiecare zi desfăşurăm o activitate pentru copiii aceştia undeva în lume”.

“Cât de des port veşmântul călugăresc?– depinde de activitatea pe care o am de făcut. Am trei ţinute. Se murdăresc destul de repede. Şi-mi tot prind hainele în uşile autobuzelor şi în scările rulante. Odată am sărit într-un taxi şi jumătate din veşmânt era p-afară. În prima săptămână l-am purtat la o mare conferinţă internaţională ce avea loc la New York. O pasăre s-a găinăţat pe mine. M-am gândit că ăsta este felul lui Dumnezeu de a-mi spune: “Poate că e bine să te mai murdăreşti din când în când. Doar tu eşti fata aia care se trântea după mingi pe terenul de tenis.”

“Cred că voi fi mereu călugăriţă. Am o bucurie şi dragoste de viaţă pe care le exprim mai uşor din această postură”.

Sunt frânturi din gândurile Andreei, care ar putea vorbi despre legătura ei cu Dumnezeu ore în şir.

Andrea s-a născut într-o zonă dărăpănată a oraşului Chicago în 1965. Tatăl ei, un zidar şi fost boxer de origine germană, Roland, conducea un bar-restaurant împreună cu mama ei, Ilse. Fetiţa obişnuia să-i urmărească jucând tenis până când s-a făcut destul de mare pentru a încerca şi ea.

Andrea spune: ”Nu mi-a impus nimeni. De fapt, eu a trebuit să-i presez pe ai mei să mă lase să joc pentru că mă plictisisem să îi tot urmăresc.”

“La nouă ani, când am jucat în primul meu turneu, părinţii s-au gândit că sunt prea mică, dar am câştigat. La 13 ani câştigam turnee universitare. Mi-am văzut părinţii numărând şi strângând bănuţii câştigaţi la slujbă şi m-am gândit  – eu câştig toate turneele astea şi noi n-avem nici un ban, aşa că am trecut la profesionişti.”, povesteşte Andrea.

După numai un an şi jumătate ea a devenit cea mai tânără  jucătoare cap de serie din istoria Wimbledonului  şi a ajuns în semifinalela US Open. Dar cu un asemenea succes vin, inevitabil, şi problemele.

Cu tatăl ei ca antrenor, izbucnirile nervoase apăreau pe teren. El era obsedat de disciplină şi extrem de competitiv.Uneori  îi aplica pedepse fizice iar odată, când a pierdut un meci la US Open, nici măcar nu a lăsat-o să-şi facă duş ci a suit-o în maşină şi a condus 1600 de kilometri până acasă, certând-o tot drumul.

Ea spune: „E dificil ca unul din părinţi să-ţi fie antrenor pentru că îşi pierde latura părintească.”

“Tata era de origine germană şi copiii crescuţi pe vremea aceea în Germania cunoşteau o altă formă de disciplină. El a crescut fiind bătut cu cureaua. Vroia să mă înveţe valorile morale şi comportamentale. Dar le învăţam de la Dumnezeu; nu avem de ce să le învăţ cu bătaia.”, încearcă Andrea acum să-şi scuze părintele.

“Dacă făceam ceva greşit aveam probleme cu tata, dar nu-mi era frică de el. Nu ştiu dacă mi-a fost vreodată frică de ceva.

Andrea este deseori exemplul clasic al unui „foc de paie”. De fapt, ea a realizat destul de timpuriu că ura competitivitatea din sportul profesionist. Era totodată, dificil să fie atât de tânără dar atât de sigură pe ea într-o lume a adulţilor.

Ea spune: “Dacă am fost o victimă a jucătorilor sau ignoranţei staff-ului în ceea ce priveşte consumul de droguri sau alte situaţii din circuitul profesionist? Dacă am cunoscut jucători care mi-au vorbit despre consumul de cocaină sau care mi-au oferit? Da. N-am acceptat niciodată o ofertă de genul acesta. Mi-a spus vreun antrenor că mi-ar putea face rost de steroizi – şi cine sunt cei care folosesc deja? Da. Am luat sau cerut vreodată? Nu. De fapt, eu căutam o cale să ies din circuit, nu să-mi prelungesc şederea.”

“Tatăl meu a murit şi n-a ştiut niciodată dificultăţile prin care am trecut la profesionişti”.

“Am primit în anii trecuţi scuzele a două persoane care erau în circuit. Eram numită „răsfăţata”, dar, în realitate, eu eram cea care suferea”, îşi aminteşte fosta glorie a tenisului.

“Erau multe lucruri despre mine pe care oamenii nu le înţelegeau. Eram un copil care trebuia să înţeleagă multe informaţii dar care nu avea pe nimeni cu care să le împartă. Nu-mi plăceau vestiarele. Am avut probleme la Wimbledon pentru că stăteam în vestiarul jucătorilor de categoria a treia când trebuia să stau în cel al jucătorilor de pe tablou, dar nu-mi plăcea deloc acolo. Tuturor le plăcea să stea în vestiatul jucătorilor mai slab cotaţi. Ei nu se gândeau la semifinale sau la finală şi nu se concentrau doar pe tenis. Erau doar fericiţi că erau la Wimbledon. Cel mai greu lucru era să intru în vestiar după ce pierdea cineva. Nu mă simţeam bine să bat la tenis”.

“La al doilea turneu de profesionişti la care am participat, aveam 14 ani şi bătusem nişte jucătoare de pe tabloul principal; una dintre ele, Wendy Turnbull, a scos o sticlă de vin în vestiar şi mi-a cerut un desfăcător. Mă gândeam: Oh, bea doar pentru că am bătut-o? Oare s-a supărat? Nu vreau să trebuiască să am de a face cu asta tot timpul.

Asta m-a urmărit toată cariera mea. De-atunci, de fiecare dată când jucam cu ea, încercam să o las să câştige pentru că îmi părea rău.

La Wimbledon, în 1983, Billie Jean King a învins-o pe Wendy  iar eu trebuia să bat pe oricine o învingea pe Wendy pentru că aveam mustrări de conştiinţă.

Când mergeam spre arena centrală pentru semifinală, o femeie i-a oferit lui Billie Jean un prosop şi ea a spus: „Nu, n-o să am nevoie. N-o să transpir meciul ăsta.”

Mă gândeam – „Nu numai că ai bătut-o pe Wendy, dar acum ai spus şi asta, aşa că va trebui să fac tot posibilul.”

Aşa că am ieşit şi am bătut-o cu 6-1, 6-1. Şi aşa am ajuns în finală cu Martina Navratilova, pe care o mai învinsesem.

Andrea a pierdut cu 6-0, 6-3 şi au fost multe zvonuri cum că ar fi dat meciul. Nimeni nu poate şti dacă ar fi câştigat dacă se zbătea mai mult, nici măcar Andrea.

Dar n-are regrete şi recunoaşte deschis că nici măcar nu a încercat să câştige.

Ea explică: „În după-amiaza precedentă, am avut o ceartă cu tatăl meu. Urma să mă disciplineze în maniera lui aşa că am alergat afarădin cameră, ştiind că nu va face nimic în public. Martina stătea în apartamentul alăturat şi m-am dus acolo încercând să fac o comandă de taxi. Antrenorul ei mi-a adus cartea de telefon dar Martina s-a întors şi s-a uitat la mine apoi s-a întors iar. Nu s-a ridicat de pe scaun. M-a durut să văd că meciul de a doua zi era mai important decît să te asiguri că un copil e în siguranţă.

Dar am realizat imediat” Oh, Doamne, ea e setată pe modul „instinct de criminal pentru a câştiga meciul” şi eu tocmai îi stricasem concentrarea.” M-am simţit atât de rău că o scosesem din pregătirea mentală că n-am mai putut să ies pe teren şi să încerc, cel puţin. Nici măcar nu mi-am făcut încălzirea, ca să evit să încep jocul bine.

Martina a fost întrebată într-un interviu despre această întâmplare şi a spus că nu a văzut nici un motiv pentru care eu să nu fi încercat. Dar ea e într-o postură delicată pentru că dacă ar fi răspuns că ştia că n-am încercat, ar fi fost întrebată de ce şi unde ar duce toate astea? Ce să fi zis: „Ei bine, îi era teamă că tatăl ei o să o bată. Antrenorul meu a ajutat-o să cheme un taxi, dar eu nu m-am ridicat de pe scaun?” N-ar mai fi avut linişte.

Anul următor Andrea a suferit o accidentare la umăr la Rolland Garros-ul din 1984 şi până în 1987, cariera ei s-a sfârşit. A văzut în asta o binecuvântare şi nu un blestem.

A lucrat ca voluntar în spitale şi în 1990 şi-a înfiinţat propria fundaţie, care acum a devenit internaţională, ajutând peste 4.000 de copii în fiecare an.

La 19 ani şi-a vândut Mercedesul şi a cumpărat jucării pentru copii

John McEnroe, Pete Sampras şi Cindy Crawford sunt suporteri ai fundaţiei. Andrea spune: “Prima mea vizită la spital a fost pe vremea când eram în circuit. Copiii aceia apreciau viaţa atât de mult, cum n-am văzut în circuitul profesionist de tenis”.

“Am avut milioane de dolari. Am avut un Mercedes Benz la 17 ani. Cine are nevoie de un Mercedes la 17 ani? L-am vândut la 19 ani şi cu banii luaţi am cumpărat jucării pentru copiii din spitale”.

“Părinţii mei erau şocaţi. Şase luni au crezut că glumesc. Toti banii câştigaţi i-am băgat în fundaţie. Aveam bani cât să nu mai muncesc vreodată în viaţă iar acum nu mai am nimic”.

Dar este, după cum spune, mai fericită decât a fost vreodată.

“De mai mult de 20 de ani lucrăm cu spitalele de copii de pe tot teritoriul american. Programele noastre nu implică nici un cost pentru familii sau spitale. Avem o fermă în Colorado unde copiii vin pentru o săptămână şi călăresc, se plimbă cu barca, joacă tenis şi se distrează. Ideea e sa-i aducem pe aceşti copii laolaltă cu alţii la fel ca ei, care trec prin aceleaşi probleme”.

Cât despre chemarea ei spirituală, spune: „Eram deja dedicată. Intrarea în ordin n-a fost decât un progres natural. Mă dedicasem deja în a-i ajuta pe alţii. Înainte de toate, l-am urmat pe Dumnezeu şi i-am ascultat chemarea. Pentru mine a fost doar să duc chemarea la un nivel mai înalt”.

Noua ei viaţă are propriile-i încercări, dar recompensa este mult mai mare.

Ea spune: ” Rolul meu nu este uşor. Să strângi donaţii nu e uşor. Viaţa mea era mult mai simplă înainte. Aveam talent la tenis, mă antrenam din greu, câştigam meciuri, oamenii mă aplaudau şi vroiau să mă vadă jucând. Am câştigat atâţia bani, premii, reclame, dar nu mă simţeam împlinită. Dacă aduci fericire unui copil ori îi dai ce are nevoie, dacă întinzi o mână şi îl iei sub aripa ta, pentru mine, nu există ceva cu care să se compare”.

“Când eram în circuitul de tenis, mi-aş fi dorit să fi făcut cineva asta pentru mine, să mă ia sub aripa lui şi să zică: „uite ce e, eşti foarte bună la sportul ăsta şi talentată, dar o să te ajut să înveţi despre viaţă, nu doar despre tenis”.