Performanţă fără cinci degete. Povestea voleibalistei românce care a dus CSM Bucureşti în semifinalele Challenge Cup

0
Publicat:
Ultima actualizare:

CSM Bucureşti a ajuns în semifinalele Challenge Cup la volei feminin, o performanţă la care a contribut din plin şi jucătoarea Mihaela Ozun.

Tânăra de 23 de ani, care este şi una dintre cele mai frumoase voleibaliste de la noi, are însă o situaţie mai bizară. S-a născut fără cinci degete la mâini. Îi lipsesc două de la stânga şi trei de la dreapta. Pur şi simplu aşa s-a născut, cu handicap numit sechele amniotice. Medicii nu au avut ce să-i facă, iar părinţii s-au mulţumit cu gândul că au un copil frumos şi sănătos, dar în acelaşi timp au început lupta pentru a-i oferi o viaţă normală în ciuda acestui handicap. Mihaela Ozun poate fi un exemplu de ambiţie şi caracter pentru oricine. A ajuns una dintre cele mai bune voleibaliste din România, în ciuda acestui handicap. Nu mai vorbeşte despre acest lucru, pentru că nu vrea să fie considerată o vedetă "ciudată", dar în urmă cu trei ani şi-a spus povestea pentru ziaruldeargeş.ro, poveste care e cu adevărat imperesionantă şi pe care o puteţi citi integral mai jos:

 „Dumnezeu, dacă îţi ia, îţi şi dă!”

„Totul a început acum aproximativ 20 de ani, în Medgidia, oraşul meu natal, când părinţii mei aşteptau cu nerăbdare să vin pe lume. Nimeni nu se aştepta ca acest eveniment să meargă pe o cale ocolitoare şi să intervină în viaţa lor în acelaşi timp două stări emoţionale total opuse: fericire, pentru că aveau un copil, sau tristeţe, pentru că fetiţa lor s-a născut cu un handicap numit sechele amniotice, mai exact un copil căruia îi lipseau două degete la mâna stângă şi trei la dreapta.

În 1992 medicina nu putea să-mi asigure decât un organism sănătos pentru a trăi şi nu se putea interveni chirurgical în niciun fel pentru a fi un copil normal. Timpul a trecut cu vizite lunare la medici, cu o viaţă trăită aproape mereu prin spitale… cu părinţii care erau fericiţi că mă au, dar simţindu-se neputincioşi în a-mi asigura o viaţă în care lumea trece cu vederea handicapul cu care mă născusem.

Nu-mi amintesc exact când am conştientizat defectul meu şi nici nu mi-am întrebat părinţii despre acest eveniment, tot ce ştiu este că am avut o viaţă normală, în care doar adulţii îşi puteau da cu părerea despre ce viitor aş putea avea.

Din prima clipă am realizat că Dumnezeu, dacă îţi ia, îţi şi dă; personalitatea m-a ajutat încă de la grădiniţă să interacţionez cu ceilalţi copii în mod normal, neavând probleme, dar la vârsta aceea nu ştiu dacă eu eram puternică sau eram toţi prea mici ca să ne dăm seama despre tot ce se întâmplă”.

ozun

„Următoarea etapă… şcoala!”

„Următoarea etapă din viaţa mea care m-a pus la încercare a fost intrarea la şcoală. În acel moment am simţit că totul se schimbă: copii care se uitau ciudat, care puneau întrebări la care nici eu nu ştiam cum să răspund, auzeam uneori poveşti întregi despre viaţa mea, neadevărate, dar care în acel moment mă puneau pe gânduri.

Părinţii mei au ştiut să-mi povestească mereu despre naşterea mea exact cum aş fi înţeles eu în perioada aceea, dar uneori simţeam că unele lucruri mă depăşeau în momentul în care ajungeam în faţa altor oameni necunoscuţi, cu alte întrebări şi mereu cu altfel de priviri ciudate, mirate sau chiar răutăcioase.

La 7 ani mi-am pus părinţii la grea încercare în momentul în care mi-am dorit să fac volei, i-am simţit puţin reticenţi şi nu era ca şi cum ei nu aveau încredere că pot, ci nu vroiau să mă pună în faţa unui eşec, putea fi una dintre cele mai grele lovituri care aveau să-mi marcheze viaţa.

În ciuda acestor lucruri, nerăbdarea şi dorinţa mea de a face volei au făcut ca părinţii mei să mă îndrume spre acel sport. Îmi amintesc exact acel moment, care urma să-mi contureze întreaga viaţă.

Eram în sala de sport în faţa antrenoarei de volei şi mama mea a spus: «Copilul meu îşi doreşte enorm să facă volei!» Nimic ciudat pe faţa antrenoarei până în momentul în care mama a continuat: «Ea are un handicap din naştere, se poate să continuăm?»… Simt şi acum aceleaşi sentimente de teamă, de dorinţă disperată de a fi acceptată… Visam acel moment de luni întregi, nu aş fi putut trece peste un refuz. Apoi antrenoarea mi-a luat mâinile în mâinile ei fine şi mi-a spus: «Păi, hai să începem!!» Pe scurt, acela a fost momentul în care viaţa mea a căpătat un sens”.

„Am ieşit şi cel mai bun libero”

„Totul mergea perfect, la şcoală eram mereu prima din clasă, prietenii mei îmi erau mereu alături, iar voleiul era totul pentru mine. Cu toate astea, viaţa mă punea mereu la încercare, pe zi ce trece erau mai mulţi oameni din volei care întrebau de mine, mai multe jucătoare care nu înţelegeau cum reuşesc să fac asemenea efort sportiv.

Postul pe care-l jucam, cel de libero, era cel mai dificil, necesita folosirea palmelor mai mult ca oricare alt post, dar asta nu m-a împiedicat ca după 5 ani să câştig premiul de cea mai bună jucătoare pe postul meu. De asemenea, am ieşit de 6 ori campioană naţională cu echipa, la care se adaugă premiul individual de cel mai bun libero”.

ozun

„Am trecut peste tot”

„Acum, mă uit în urma mea şi văd cum am trecut peste vorbe răutăcioase, priviri ciudate şi gânduri nespuse, prin atâtea încercări care mereu m-au întărit.

Recunosc, au fost mii de lacrimi în urma vorbelor venite din partea unor oameni de la care nu mă aşteptam, au fost lacrimi în urma şoaptelor în autobuz «nu are degete», au fost momente de slăbiciune când mă uitam în oglindă şi-mi doream să fiu un om normal din punct de vedere estetic.

Mereu mi-am dorit să-mi pun unghii, să port inele, mănuşi, dar toate acestea au fost suplinite de succesul meu în viaţa profesională, dar şi personală. Am alături de mine oameni care mă întăresc, mă încurajează şi, cel mai important, oameni care cred în mine!

Tot ce am realizat m-a determinat să ajung la concluzia că, orice ţi s-ar întâmpla în viaţă, poţi să treci peste atâta timp cât crezi şi ai lângă tine oamenii potriviţi, care, la rândul lor, cred în puterile tale. De aceea le mulţumesc părinţilor mei pentru viaţa pe care mi-o oferă şi pentru puterea pe care mi-au transmis-o zi de zi, pentru educaţia pe care mi-au oferit-o şi, cel mai important, le mulţumesc că exist!”

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite