Mesajul singurei românce care trăieşte în Vanuatu: „Mersi Dragnea & PSD & co, pentru prima oară în viaţă mă gândesc că nu e o idee bună să mă întorc acasă!”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Situaţia din România nu a lăsat-o indiferentă pe Dana Molnar, singura româncă aflată acum în Vanuatu, o ţară despre care mulţi cred că e ancorată în sclavagism. Dana, care îmi este prietenă, a scris un mesaj emoţional, dar plin de substanţă, în care vorbeşte despre ce simte în aceste momente.

„Am să încep prin a spune de ce nu am plecat din România. Nu am plecat din România pentru că nu mi-era bine. Nu am plecat pentru că nu mă simţeam acasă în ţara mea. Nu am plecat pentru că mă săturasem. Nu am plecat ca să caut o viaţă mai bună în altă parte. Am plecat din România fiindcă lumea e mare şi sunt multe de văzut. Am plecat de curiozitate. Am plecat să caut o viaţă diferită, poate. Am plecat fiindcă am putut, spre deosebire de generaţia părinţilor mei.

Dar am ştiut întotdeauna că România e acasă şi că voi reveni la un moment dat. Poate nu definitiv, poate nu la pensie. Nu caut un loc în care să mă stabilesc, nici în afară, nici în România. Consider că schimbarea este sănătoasă şi mi-am imaginat că o să mă tot mut din ţară în ţară, la fiecare 2-3 ani. Ca un veritabil cetăţean al lumii, îmi plăcea mie să cred mai demult, deşi astăzi cred mai degrabă că sunt doar o româncă, cu un pic de noroc, care a văzut un pic din lume, dar sigur nu voi apuca să o văd pe toată. Vorba aceea, cu cât ştii mai multe, cu atât îţi dai seama cât de puţin ştii de fapt.

Am avut până acum şansa de a locui în patru ţări în afară de România şi consider că fiecare experienţă peste hotare a fost o ocazie de dezvoltare personală inegalabilă. Însă după fiecare expatriere, m-am întors temporar în România. Multe cunoştinţe erau mirate, „cum, ai ajuns în America şi totuşi te-ai întors?!” Da, normal că m-am întors, fiindcă aveam o facultate de terminat, ceea ce în ochii mei valora mai mult decât să fiu imigrant ilegal în SUA. Nu întotdeauna a fost însă o alegere conştientă să mă întorc, în unele locuri aş fi vrut să stau mai mult decât s-a putut. Dar privind acum, în retrospectivă, a fost foarte bine că am revenit de fiecare dată să îmi încarc bateriile „la sursă”.

Şi tocmai asta îmi propusesem să fac în 2017. După patru ani în Vanuatu (nu am bănuit niciodată că o să rămân atât de mult aici, dar locul ăsta este foarte, foarte special!) şi fiindcă anul acesta mi se termină contractul de trei ani pe care l-am început în 2014 cu universitatea, m-am gândit că ar fi un moment bun să mă întorc în ţară. Well, think again! Mersi Dragnea & PSD & co, pentru prima oară în viaţa mea mă gândesc că totuşi nu e o idee bună să mă întorc în România. Ca poate totuşi mi-e mai bine afară. Chiar şi în Vanuatu, unde „şeful parlamentului s-a autograţiat în timp ce îi ţinea locul preşedintelui ţării”.

Am văzut că această ştire din 2015 a reapărut în presa românească cu prilejul ordonanţei de urgenţă nr. 13/2017; un fel de haz de necaz, hai că se poate şi mai rău ca la noi. Da, e adevărat că Marcellino Pipite a emis o ordonanţă preşedinţială prin care se ierta pe el însuşi şi alţi 13 deputaţi, care fuseseră găsiţi vinovaţi cu o zi înainte de luare de mită. Dar presa românească a uitat să spună că de îndată ce s-a întors în ţară, preşedintele a revocat ordonanţa, iar două săptămâni mai târziu toţi cei 14 deputaţi (adică un sfert din totalul de 52 de parlamentari!) mergeau la închisoare. A fost o victorie fără precedent a luptei anti-corupţie în Vanuatu! Iar la trei luni după s-au organizat alegeri anticipate şi de un an de zile avem un guvern stabil. În România însă nu ştiu cum se va termina treaba...

Desigur că şi în Vanuatu s-a spus că este un complot organizat de opoziţie. Că este mâna unor puteri străine, majoritatea deputaţilor condamnaţi fiind francofoni - ba unii au zis chiar că este vorba de o luptă pentru influenţă între Australia şi Franţa. Că oricum toţi politicienii sunt corupţi şi nu înţeleg de ce au fost tocmai ei găsiţi ţapi ispăşitori. Aceleaşi scuze sunt peste tot, nu le-am inventat noi. Şi chiar dacă astfel de teorii ale conspiraţiilor ar fi adevărate, merg pe principiul că cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Iar într-o ţară ca România, unde corupţia, nepotismul, şmecheria şi non-valorile sunt promovate de zeci de ani, de la cizmarul Nicu încoace, cred că este imperios să pedepsim TOATE actele de corupţie...Să nu uităm că abia din 2012 au început să pice oameni grei din politică, care înainte păreau de neatins.

Până acum nu demult, îmi ziceam că de bine, de rău, indiferent cine e la conducerea ţării, lucrurile merg totuşi spre bine. Ca facem parte dintr-un ecosistem, dintr-un soi de elan regional. Că intrarea în NATO şi în UE oferă nişte garanţii. Că deşi sistemul sanitar e la pământ, iar educaţia s-a degradat foarte mult, uite că acum măcar nu se mai copiază la bac, uite că justiţia se dezmeticeşte. Că deşi pensiile şi salariul minim pe economie sunt ridicol de mici, măcar nu avem şomaj aşa mare şi atragem totuşi investitori. Că deşi satele se golesc în continuare, puterea de cumpărare creşte, cel puţin în rândul populaţiei tinere cu studii superioare cu care mă identific cel mai bine. Poate sunt nişte indicatori simplişti - nu am pretenţii de analist economic sau politic - dar asta am constatat eu în ultimii ani şi mi-a dat încredere în viitorul României.

De multe ori am considerat că fac parte dintr-o generaţie privilegiată, dacă e să ne raportăm la generaţia părinţilor şi bunicilor noştri. Când aveau 20 de ani, bunicii mei treceau prin al doilea război mondial...Când aveau 20 de ani, părinţii mei se distrau la facultate (tata zice că aşa distracţie ca în taberele studenţeşti nu mai există în ziua de azi :D), dar ştiau că la repartizare traiectoria le va fi bătută în cuie... Când aveam eu 20 de ani, România tocmai intrase în UE, iar eu plecam cu Erasmus în Anglia! Acum stau însă să mă întreb dacă nu cumva generaţia mea va cunoaşte şi ea o schimbare de regim. Dacă nu cumva vom trece şi noi printr-un război mondial. Dacă nu cumva vom vedea o retrasare a graniţelor şi o nouă ordine mondială.

Căci situaţia nu e îngrijorătoare numai în România; nu e nevoie să amintesc că 2016 a adus şi Brexit, şi Trump, escaladarea conflictului în Siria, noi tensiuni în Marea Chinei de Sud, o tentativă eşuată de schimbare în Turcia, un preşedinte pro-rus în Moldova, o nouă subminare a drepturilor civice în Polonia... chiar citeam un articol despre situaţia din Polonia, în care un politolog zicea cu oroare „dacă cei 25 de ani de democraţie şi de valori liberale pe care i-am avut în Polonia au fost o deviaţie de la normă, dacă acum ne întoarcem de fapt la normalitate?”

„No man is an island”, scria John Donne la 1624. Oricât ne-ar plăcea să credem că soarta ţării e decisă în ţară, depindem de ceea ce se întâmplă la nivel regional şi mondial. Iar în contextul actual al scăderii încrederii în UE şi al exacerbării sentimentelor naţionaliste în multe ţări europene, cred că miza guvernării PSD (e clar că OUG 13/2017 e doar vârful aisbergului...) e mai mare decât protejarea oamenilor partidului. Democraţia e încă tânără şi fragilă în România, şi nu e exclus să cădem în sfera de influenţă a Rusiei în cazul unui conflict. Just saying.

În Pacific, apele sunt deocamdată liniştite, aşa că o să mai rămân o perioadă aici. Dar sunt cu ochii pe tine, România.

PS: Este foarte emoţionant ce se întâmplă acum în stradă, mă unge pe suflet să văd atâta mobilizare, creativitate şi solidaritate între români. Dar, după cum spunea un ultra-maratonist, aceste proteste sunt ca o doză de adrenalină. Iar într-o cursă de lungă durată, cel mai mult avem nevoie de anduranţă. Rezistaţi! 

Citeşte AICI povestei Danei Molnar, singura româncă din Vanuatu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite