FCSB? Steaua! Steaua FCSB este capabilă să ne facă iar să visăm

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Harlem Gnohere, marcatorul golului victoriei în partida cu Lazio Roma
Harlem Gnohere, marcatorul golului victoriei în partida cu Lazio Roma

Seara căzuse devreme în seara aceea, aglomeraţia din Bucureşti era dincolo de infernul obişnuit, iar taximetristul care trebuia să mă ducă până la punctul de unde plecam spre Giurgiu, la meciul Astra Giurgiu-FCSB, ţinea cu Dinamo... Trăgea deci de timp... tipic... până când exasperată i-am spus să meargă mai repede căci voi ţine cu adversarul Stelei.

Nu ştiu dacă am cobit sau nu, dar în noaptea aceea, 26 noiembrie 2017, după un mers prin ceaţă până la malul Dunării, după ce am îngheţat în tribuna presei, am asistat la cel mai dezolant meci cu putinţă: FCSB a luat bătaie, 2-0, lamentabil, doi jucători stelişti s-au accidentat reciproc, unul a ieşit pe targă, şi nici nemulţumirea nu am putut să mi-o arăt... căci tribunele erau pline de adversari fericiţi!

Totul a fost însă uitat, iertat, în seara nesperată în care FCSB a marcat un gol în poarta italienilor de la Lazio Roma. 15 februarie. Din momentul în care am început din nou să visăm...

Până la urmă, Steaua FCSB este o echipă extrem de normală, asemeni unor oameni normali, cărora nu întotdeauna le merge bine, uneori le mai merge şi rău, sau foarte rău, dar care atunci când cred cu sinceritate şi forţă în ceva destinul, forţele neştiute ale universului complotează astfel încât mai devreme sau mai târziu dar cu siguranţă atunci când este momentul, acel ceva să se întâmple. Nu cred că acest crez al scriitorului portughez Paolo Coelho are ceva de-a face cu Steaua, poate doar Teixeira să-l fi ştiut cândva, însă în aceste clipe când meciul cu Lazio, returul, este deja aici, simt că trebuie să scriu un lucru: rezultatul nici nu mai contează. la ora aceasta, FCSB poate că ne va face iar să visăm, după un meci de tahicardie (apud părintele Constantin Necula), sau poate că ne va arunca în cea mai cruntă supărare şi deznădejde. Însă ce este sigur este că FCSB are capacitatea de a ne face să visăm, o va mai face, iar viitorul ei este încă nescris. Dar atât de frumos!

Pentru a reveni cu picioarele pe pământ, să rămânem la fapte. Steaua este şi astăzi singura echipă de fotbal din România despre care s-au scris rânduri şi rânduri, despre care se vorbeşte cu admiraţie şi care a devenit legendă. Într-un asemenea fel încât probabil că astăzi nu există părinte microbist pe lumea asta care să nu fi vizionat cu copilul său înregistrarea loviturilor de la 11 metri apărate de Helmuth Duckadam în noaptea de 7 mai, la Sevilla, în faţa FC Barcelona. Generaţii la rând de fotbalişti şi portari s-au hrănit din acele amintiri, din amintirea spiriduşului în verde, cu mustăţi epice, care sărea fericit că echipa sa este campioană europeană. Portari foarte buni au ajuns să fie cunoscuţi şi apreciaţi în Europa, între timp, avându-l pe Duckadam ca mentor şi idol. Ultimul dintre ei este astăzi Ciprian Tătăruşanu, în poarta lui FC Nantes. La Duckadam visam şi eu, ca multe alte generaţii de români... şi românce care până la 16 ani nu au ştiut că există fustiţe şi tocuri, ci doar short şi maidan, minge şi meciuri până noaptea târziu, genunchi juliţi... Acum, ca şi atunci, numele său a fost sinonim cu Steaua. Cu visul. Cu victoria. Cu posibilitatea.


Ianis Stoica FOTO FCSB

image

Nu a fost întotdeauna aşa. Aveam să aflu aceste detalii cu ocazia unei întâlniri improbabile, dar şi a unui alt record european înregistrat de FCSB toamna trecută. Tot într-o seară, într-un meci care nu conta foarte mult – 25 octombrie, cu Sănătatea Cluj, în Cupa României, antrenorul FCSB, Nicolae Dică, s-a jucat de-a introdusul pe teren a unui jucător... minor. Ianis Stoica, 14 ani, fiul fostului jucător Pompiliu Stoica. Săgeată albă, se avântă şi marchează. şi în câteva minute vestea face înconjurul planetei fotbal. Steaua a înregistrat, la peste 30 de ani de la recordul lui Duckadam (mai 1986), un alt record: cel mai tânăr jucător care a marcat într-un meci profesionist. Iar jurnalistul sportiv din mine, însă şi microbistul care încă mai e capabil să sară în sus de bucurie, a decis să mai încerce o dată să-l întâlnească pe Duckadam... „vânat“ practic de doi-trei ani de zile pentru un interviu, dar de data aceasta împreună cu Ianis. Conving şi revista L'Express, din Franţa, să intre în joc, şi, cu complicitatea unor nebuni de prieteni rapidişti, dar şi a lui Cătălin Tolontan, ajung în vestiarele FCSB din mărginimea Bucureştiului. Baza din Berceni.

Uşa se deschide... Helmuth Duckadam este colosal, imens, fără mustaţă. Ianis, încă un copil, copleşit şi el de moment: era pentru prima oară că se afla lângă Duckadam. Start pentru o oră de povestit...cu mine transformată în zâmbet. Povestea lui Duckadam pendulează încă între legenda de atunci, cu toate ingredientele care au servit şi capitolul din cartea lui Dominique Paganelli, „Liber arbitre. Onze histoires loyales ou déloyales du football mondial“, editura Actes Sud (Nicu Ceauşescu care i-ar fi zdrobit degetele de ciudă că portarul stelist nu accepta să-i dea lui superbul bolid Mercedes primit cadou de la antrenorul Real Madrid, Ramon Mendoza, răsplata pentru că a împiedicat eterna rivala să câştige Liga Campionilor, în capitolul intitulat „Jocul de mâini al tânărului Dracula“.), şi fărâmiturile de adevăr care ies de pe buzele sale... împreună cu râsul sănătos care însă îl dă de gol atunci când nu vrea să spună anumite lucruri.

- Este adevărat că Nicu Ceauşescu v-ar fi făcut ceva la palme şi de asta nu aţi mai jucat fotbal?

Râzând...

- Nu...am avut o problemă medicală o tromboza, a trebuit să mă operez“.

Operaţia l-a costat ejectarea sa din echipă. Din club. Din armată. „După un timp în care am făcut diverse alte munci ca să trăiesc, inclusiv să cresc câini, m-au luat cei de la Dinamo, culmea, şi am lucrat la poliţia de frontieră; au fost ani grei, complicaţi. Şi într-o seară, când eram în drum spre aeroport, spre emigratul în America, am primit un telefon de la Gigi Becali, prin care îmi permitea să–mi realizez visul. Mă întorceam la Steaua... ca preşedinte de onoare, responsabil cu imaginea clubului“. Astăzi, Duckadam este un om fericit. Face ceea ce ştie cel mai bine, păstrează viu visul Steaua, şi pentru el este cea mai frumoasă meserie din lume. Acest om minunat este şi ambasador onorific al principatului de Monaco în România. Dar şi cetăţean de onoare al capitalei, din 22 noiembrie 2017. Era şi timpul!

Ianis... mărturiseşte că şi el visa la Duckadam.

„- Sunt încă în starea aceea în care tot nu cred că stăm unul lângă altul, mărturiseşte el. Mi-aduc aminte cum am crescut cu poveştile despre isprăvile lui.

- Ce înseamnă pentru tine faptul că eşti pus în compania lui, la capitolul recorduri?

- Sunt bucuros. Foarte bucuros. Nu mă aşteptam să marchez atunci... deşi mă ştiu... marchez când sunt pe teren.

- Când nu joci, ai timp şi de alte pasiuni...?

- Nu foarte mult, însă la şcoală îmi place. Citesc.“

Născut la Bucureşti, în 8 decembrie 2002, Ianis Stoica a început să joace fotbal la 7 ani, la Petrolul Ploieşti. „Concurenţa era foarte puternică, trebuia să mă bat ca să joc 10 minute“, îşi aminteşte el. Convocat la selecţionata echipei de juniori a României, marchează 4 goluri în timpul unui singur meci. Este reperat de un agent german, pleacă la Fribourg unde rămâne un an de zile înainte de a reveni în România, la academia Steaua, din Bucureşti. „Pepiniera“ care formează viitorii jucători. O întoarcere la originile fotbalului din familie, căci tatăl său, Pompiliu, a fost unul din jucătorii de bază ai clubului în anii 2000. „Rămâneam pe teren după fiecare meci, ca să mai bat mingea cu fiul meu - povesteşte acesta din urmă - i-am transmis iubirea mea pentru acest club.“ Când Ianis a marcat la rândul său pentru Steaua, tatăl său a explodat de bucurie în tribune. „Pentru a-l felicita, i-am oferit un telefon portabil, continuă el. Şi am să-l duc într-o zi să vadă un meci Paris Saint-Germain, ca să-şi poată admira idolul, pe Kylian Mbappé.“


Ianis Stoica FOTO FCSB

image

Ca de obicei... cei mai în vârstă temperează. Atenţie însă ca nimic să nu i se urce la cap… „Acest tânăr jucător promite, însă nu trebuie să sară peste etape“, previne preşedintele de onoare al clubului, Helmuth Duckadam.

Aproape ca o prevestire.

Nici cu FCSB nu trebuie arse etapele... Răbdarea şi experienţa îşi vor face apariţia, acolo unde recordurile au dat deja semne de existenţă. Tribunele s-au umplut iar, suporterii se întorc încet, dar sigur, la singura lor iubire. Nimic nu e încă definitiv, totul este încă posibil.

Cum spuneam, ce se va întâmpla joi, 22 februarie, cu Lazio, la Roma, chiar nu mai contează. Steaua este încă şi în continuare capabilă să ne facă să visăm.

Povestea mea nu a început cu o victorie, ci cu o înfrângere. Cea de la Giurgiu, dintr-o noapte rece a lui noiembrie 2017. Însă cei înţelepţi ştiu că marile victorii au întotdeauna la bază o înfrângere, mai multe eşecuri, şi, inevitabil, multe cuvinte de ocară. Însă victoria finală are meritul de a şterge şi de a uita, de a ierta tot. Eu cred în renaşterea Stelei. Duckadam, la fel. Dar tu, cititorule?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite