Se cuvine să reamintim:

Strategia sportului românesc, ca orice altă strategie, ar trebui să respecte nişte reguli simple:

1. Două repere şi un traseu:

  • De unde se pleacă. (Recent, MTS a demarat un proiect de actualizare a datelor biomotrice la copii şi tineret, de recensământ pentru antrenorii, specialiştii şi liderii din EFS).
     
  • Setul de obiective finale. (Preferabil pentru un ciclu olimpic, perioadă relevantă pentru observarea unei diferenţe semnificative, pentru corecţia din mers a eventualelor greşeli şi, oricum, ca o componentă a unei meta-strategii „Foresight”, incluzând şi alte obiective de ţară, cum ar fi cele din educaţie şi sănătate).
     
  • Un alt traseu flexibil. (Există nenumărate dovezi că se impune o schimbare, de pildă tabloul succeselor româneşti de la Rio în comparaţie cu cele ale altor ţări, similare ca potenţial economic şi grad de civilizaţie).
     

2. Ceea ce a fost bun nu trebuie să se schimbe. În cazul de faţă se impune o schimbare majoră de concept, dar nu o resetare, mai ales că nu ne îndoim că, în majoritatea lor, cei care vor face schimbarea sunt purtătorii onorabili ai unei calităţi fundamentale: iubesc sportul şi doresc sincer succesele româneşti.

3. Reconsiderarea talentului. Desigur, este vorba de talentul antrenorilor, al specialiştilor şi al liderilor (chiar mai mult decât cel al sportivilor).

Mai multe strategii

Reprezentarea topografică a densităţii practicanţilor sportului sub formă de triunghi cu baza „sportul pentru toţi” şi vârful ascuţit în „înalta performanţă” este perimată, cu toate că a fost, la rândul ei, sugestivă şi chiar utilă. Modern şi ştiinţific, practicanţii sportului se distribuie statistic sub formă de „clopot Gauss”, la care se disting trei sectoare. Nu întâmplător acestor sectoare statistice le corespund trei categorii de sport, cu obiective evident foarte diferite, ca atare şi cu strategii diferite:

  • Sportul recreativ[1]. Tendinţa naturală a tuturor categoriilor de vârstă este aceea de a practica sportul în formă recreativă, reconfortantă etc. (numit impropriu sport de masă sau sport pentru toţi) şi reprezintă sectorul central al curbei gaussiene (cca 68% în România şi în majoritatea ţărilor avansate civic), obiectivele principale fiind consolidarea sănătăţii, dezvoltarea armonioasă, confortul fizic şi psihic, contramăsură la practici sedentare etc.
     
  • Sportul adaptativ (numit impropriu adaptat). De regulă acesta  este practicat de cei cu probleme de sănătate, dizabilităţi, nevoi speciale, aflaţi în convalescenţă sau recuperare etc., obiectivele principale fiind atingerea stării de sănătate din normalul habitual, integrarea socială etc. Există temei statistic să se considere că 16% din populaţia activă din România are nevoie de aşa ceva.
     
  • Sportul de performanţă. În continuare, performanţa trebuie înţeleasă în condiţii de „primum non nocere” şi de „fair-play” în competiţii oficiale la cele patru niveluri: local, naţional, internaţional şi olimpic (cu exigenţele respective). Statistic, cca 16% dintre tinerii din România (al treilea sector din curba gaussiană, de partea opusă celui adaptativ) au potenţialul necesar de a practica sportul de performanţă, la cel puţin unul dintre nivelurile menţionate mai sus.
 

Dovedit în sportul de performanţă

  • Sportul de performanţă este unul dintre ambasadorii cei mai eficienţi pentru prestigiul unei naţiuni sau al unei ţări, alături de cultură, artă, ştiinţă şi altele.
     
  • Prestigiul, la rândul său, atrage avantaje, foloase şi chiar profituri.
     
  • Există suficient temei faptic să se considere că sportul de performanţă este tratat actualmente şi aproape pretutindeni ca un fel de business (cel puţin ca o cale cu reguli similare afacerilor). Rezultă:

- Fără investiţii nu se poate;
- Fără un raport asumat dintre efortul implicat (uman, material şi financiar) şi rezultatele estimative nu se poate;
- Fără lideri temerari, competenţi şi loiali, care să îşi asume răspunderi pe măsura beneficiilor nu se poate;
- Fără considerarea unui risc acceptabil nu se poate.

  • Pe de altă parte, se ştie că strategia sportului de performanţă, precum a oricărui  domeniu dintr-un proiect de ţară, demarează cu o decizie politică de prioritate în contextul foresight-ului naţional, urmată de studii de anvergură, fezabilitate şi fiabilitate, de planificare bugetară, mergând până la discuţii publice sau restrânse (cu specialiştii tacticilor interactive de implementare şi tehnicilor specifice manageriale). De fapt, vrem să subliniem că ideile iniţiale dintr-un draft (crochiu) de strategie pot suferi multiple modificări (restricţii şi facilităţi), până la identificarea unei soluţii acceptabile.
 

Un exemplu verosimil de strategie

  • Sportivii de performanţă cunosc duritatea efortului de pregătire, acceptă majoritatea privaţiunilor socio-ocupaţionale, şi în general înţeleg sacrificiile. Dar, cu toate că beneficiază de imagine publică, gustând din satisfacţia victoriei, ei nu mai pot fi trataţi ca amatori sau voluntari într-un „business” de anvergura proiectelor de ţară. Prin urmare, ei trebuie să devină parteneri de contract de prestaţie (asemănător profesioniştilor) şi să beneficieze de condiţii optime (inclusiv pecuniare), în schimbul acordului de totală angajare în atingerea obiectivelor de etapă şi finale.
 

Într-o formulare diplomatică, de tipul: Ce putem actualmente face (practic) din ceea ce trebuie să facem ştiinţific (teoretic) şi din ce ni se cere (politic), ar fi vorba de o soluţie „economy class” pentru un parcurs olimpic de patru ani (J.O. 2020) al sportului de performanţă românesc, virtualizat  cu un palmares ambiţios: 30 de medalii olimpice, dintre care 12 de aur. Ce urmează?

- Dimensionarea unui lot prioritar de pregătire olimpică, ştiindu-se faptul că în spatele fiecărei medalii expectate ar trebui (ştiinţific şi statistic) să se afle şi alţi 5 potenţial medalişti. Nu este vorba încă de constituirea lotului, de sporturi, de vârstă etc., ci de estimarea grosso modo a anvergurii proiectului.

- La estimările de mai sus ar fi nevoie de cca 300 de sportivi nominalizabili (pe listele permanent deschise la ambele capete) în lotul olimpic prioritar (să zicem, 180 la probe individuale şi 120 la 6 echipe).

- Fiecare sportiv trebuie să aibă acces (să fie arondat) la cel puţin un antrenor, un medic, un psiholog, un fizioterapeut, să beneficieze de manageriatul administrativ, economic, ştiinţific, juridic etc., cu alte cuvinte să fie asistat de un corp de specialişti, într-o primă aproximare de 400 persoane angrenate contractual în traseul pregătirii sportive de performanţă (olimpic prioritar). Un calcul complex, dar al cărui rezultat vag este deocamdată oferit ca ordin de mărime, arată că bugetul lotului olimpic prioritar ar fi de 16,8 mil euro anual.

- A nu se înţelege că sportul de performanţă românesc se reduce la acest lot prioritar olimpic de cca 300 de sportivi şi la asistenţa lor. Mii de sportivi din România sunt capabili de înaltă performanţă, la diferitele niveluri menţionate mai sus, iar în funcţie de abilităţi şi aspiraţii pot fi încurajaţi, sprijiniţi şi sponsorizaţi de federaţiile sportive. COSR ar decide condiţiile de promovare (sau excludere temporară) în lotul olimpic prioritar, MTS ar gestiona loturile de sportivi de performanţă pe categorii dinamice ­- local, naţional, internaţional -, după cum MEN pe altele - şcolar, universitar etc., oricum toate secundare celui olimpic, care este prioritar.

Subiecte adiacente

- Conturarea (circumscrierea) problemei strategiei este doar unul din paşii care răspund la întrebarea de mai sus (ce trebuie făcut?). Cum trebuie făcut? este a doua întrebare şi se referă la selecţia sportivilor, a corpului de specialişti şi a personalului auxiliar (talentat), la condiţiile imobiliare ale unuia sau  mai multor centre olimpice de pregătire (sedii, săli, facilităţi etc.), la manageriat şi multe alte aspecte de ordin organizatoric. Acestea sunt subiecte de creativitate în grup, care acceptă succesiva oportunitate.

- Se cuvine să revenim tangenţial asupra subiectului (subliniat încă de la început) numit „talent”. După cum se ştie, talentul este încă imposibil de evaluat aprioric, deşi este, de cele mai multe ori, atribuit subiectiv şi dovedit ulterior. După modelul artelor, se practică şi în sport o selecţie cu risc acceptabil (invocând talentul), prin atribuirea rolului decizional unei comisii de experţi competenţi (unanim acceptaţi). În ţările cu rezultate impresionante la J.O., la sportivi, de exemplu, se consideră că rata de progres, creativitatea, rezistenţa la stres, simţul temporal-spaţial, uşurinţa învăţării, genetica, eutrofia etc. sunt criterii parţiale de evaluare a talentului, care se adaugă cunoştinţelor noi despre profilul somatic şi cel psihic (potrivit probei sau sportului practicat).

- Avem suficienţi experţi talentaţi în corpul de specialişti şi personalul auxiliar de la lotul olimpic prioritar? Să presupunem că trebuie să-l completăm (ca la fotbal) cu experţi de renume internaţional. Soluţia aceasta ar fi neconvenabilă, nu atât din cauza costului ridicat, cât mai ales din motiv că la J.O. avem adversari din toate celelalte ţări.

O soluţie practică ar fi realizarea unui proiect cu finanţare din fonduri CE, în ideea înfiinţării unui Centru de Perfecţionare şi Acreditare a profesiilor din sportul de performanţă, exploatând cerinţa urgentă a UE de adaptare şi completare a nomenclatorului românesc (Clasificarea Ocupaţiilor din România – COR) în conformitate cu nomenclatorul UE. De exemplu, profesia de antrenor cat. I, acordată (din păcate neacademic) la noi, corespunde cu treapta cea mai de jos din Marea Britanie (Sport coach level I, NGB, pentru care tariful de  salarizare este minimal: 10 – 20 GBP pe oră. Un senior coach atestat la nivel olimpic în Marea Britanie are un salariu de 10-20 de ori mai mare decât un antrenor de cat I, atestat în Romania). Vrem să spunem că odată cu acreditarea s-ar putea face şi o selecţie adecvată, dar mai ales o instruire modernă, cu experţi invitaţi de peste hotare, cu specialişti români de notorietate şi cu perspectiva unui venit financiar substanţial, în cazul valorificării ulterioare a cunoştinţelor la lotul olimpic prioritar (bineînţeles cu exigenţele contractuale respective).

Centrul de Perfecţionare şi Acreditare al profesiilor din sportul de performanţă nu poate funcţiona la beneficiari (federaţiile sportive), nu poate fi asimilat cu învăţământul postuniversitar de stat (procesul Bologna - ETCS), dar poate fi coordonat sub forma unui ONG de interes public.

Eficienţa mai multor instituţii din sport ar avea de câştigat, dacă structura, statutul şi denumirea lor s-ar alinia la recomandările forurilor tutelare (asimilând valorile ţărilor consacrate în sportul internaţional, dar păstrând fundamentele naţionale). De exemplu, Comitetul Olimpic Român (COR) ar trebui să fie  lider şi manager numai al sporturilor olimpice. Specificitatea s-ar potrivi şi la alte instituţii, precum: Federaţia Română a Sportului Universitar, Federaţia Română a Sportului Şcolar, Consiliile Ştiinţifice (separate) ale sporturilor recreative, adaptative şi de performanţă (formate din oameni de sport reputaţi, având diverse profesii şi care pot fi sfătuitori voluntari – adevăraţi consilieri ai Ministrului, ai altor decidenţi din MTS etc.).


[1]Recreational sport culture in Romania and some European countries, Adrian GAGEA and coll., ISI Thomson Reuters - Social Sciences Citation Index (Sociology and Social Work Domains)