Ziua Românilor de pretutindeni

Ultima duminică a lunii mai este Ziua Românilor de pretutindeni. A celor plecaţi care s-ar întoarce, dar nu au unde. Al celor care nu ar fi plecat, dar nu mai aveau unde să rămână. Al celor care au plecat doar pentru un timp, pentru a-şi agonisi o viaţă viitoare înapoi în ţară.

Cea mai mare diaspora, raporatată la numărul populaţiei active, din Uniunea Europeană. Un grup, foarte divers, vizibil mai ales de alegeri. Înjurat de mulţi, apreciat de şi mai mulţi. Sprijin constant al celor ramaşi acasă şi un motor extern al economiei româneşti. Un grup de care politicienii sunt interesaţi doar atunci când au ceva să le ceară, în special voturi sau bani. Români care nu se raporteaza deloc uşor la propria identitate. De aici implicarea în treburile din ţară, de aici furia, de aici aleanul.

Ne apropiem de momentul în care va deveni matur deja al doilea val al emigraţiei, copii celor plecaţi după Revoluţie. Al francezilor, spaniolilor, italienilor etc de origine română. Aduşi, marea majoritate, de către motivaţiile economice ale părinţilor, au crescut în două paradigme culturale. Sunt cei mai puţin vizibili pentru proiectele culturale româneşti. Este şi ziua lor. 

Un gând bun, astăzi, pentru toţi cei care, plecând din ţară, au luat România cu ei. Şi au păstrat-o cu drag, acolo, în lumea largă. Trei culori, patru puncte cardinale şi milioane de inimi.

Omul fără ţară

Omul fără ţară nu înţelege

ţara în care trăieşte.

Şi a uitat să înţeleagă

ţara din care a plecat.

Ar vrea să fie nomad,

pentru că nomazii nu au nevoie de o ţară.

Vorbeşte o limbă

în care se încurcă sunetele ţărilor prin care a trecut.

Nu mai poate descrie ţara

în care şi-ar dori să trăiască.

Are fantome în loc de prieteni

şi e fantomă pentru prietenii lui.

Se închină altarelor

pentru că nu mai ştie cine sunt zeii.

Îşi priveşte trecutul,

prezentul şi viitorul în oglindă.

Spune poveşti

în care timpul nu curge.

Omul fără ţară şi-a pierdut

busola, harta şi sextantul.