Violenţa sexuală – rating pentru presă, normalitate pentru lege. ONG-urile cer introducerea unui ordin de protecţie
0
În România anului 2015, victimele violenţei sexuale ajung, în multe cazuri, să fie blamate de societate, de autorităţi şi chiar de apropiaţi. Şi asta se întâmplă din cauza unui sistem legal românesc defectuos care duce lipsă de reglementări clare, dar şi de o instruire atât a autorităţilor implicate în astfel de situaţii, cât şi a tinerilor, la nivelul societăţii.
În România anului 2015, victima unui viol nu se poate proteja legal de agresorul său pentru că nu există un ordin de restricţie sau de protecţie faţă de acesta. În aceeaşi Românie, aceeaşi victimă este, de mule ori, încurajată – prin acţiuni indirecte – chiar de către poliţie sau de familie să renunţe la plângerea sa. Din ruşine, din teamă, din autoînvinuire. Aici, în România, violul este subiectul ştirilor de la ora 17.00 – o tabloidizare care i-a făcut pe români să perceapă violenţa sexuală ca pe un gest normal care apare, la ordinea zilei, în acea comunitate cu „proşti, săraci, alcoolici şi femei uşoare“. Doar că violul se întâmplă oriunde. Chiar şi aproape de tine.
Reprezentaţii A.L.E.G – asociaţia pentru libertate şi egalitate de gen – singura din România specializată pe consilierea victimelor violenţei sexuale – discută, într-un interviu acordat „Adevărul“, despre nevoile victimei unui viol şi cazul din Vaslui, despre lacunele sistemului legal, dar şi despre necesitatea imperioasă a educaţiei sociale în România. Toate cele trei reprezentante ale A.L.E.G. lucrează în cadrul centrului pilot de consiliere pentru victimele violenţei sexuale
„Adevărul“: Aţi înaintat un set de acţiuni autorităţilor române cu privire la cazurile de violenţă sexuală asupra femeilor. Care sunt principalele hibe alte sistemului legal atunci când vorbim despre victimele violenţei sexuale?
Camelia Proca, directoare A.L.E.G.: Sistemul legal românesc este intimidant şi descurajant pentru victimele violenţei sexuale. Sunt lipsuri la nivel de proceduri de lucru şi de instruire a poliţiei. Victimelor le sunt puse sub semnul întrebării mărturiile, li se cere să aducă probe ele însele, deşi sarcina probatoriului aparţine autorităţilor judiciare, victimă e ea însăşi supusă unui interogatoriu şi obligată să repovestească întâmplările de nenumărate ori pe parcursul demersurilor legale. O problemă serioasă este şi condiţionarea urmăririi penale de plângerea victimei în cazurile de viol alineat 1 (viol simplu).
Apoi sunt lipsuri în ce priveşte protecţia victimelor. Victimele violenţei sexuale nu pot obţine ordin de protecţie decât dacă agresorul este membru al familiei (în baza Legii 217 cu modificările ulterioare). Dacă agresorul este din afara familiei, victima nu poate decât să depună plângere şi să conteze pe arestarea preventivă a agresorului de către poliţie. Ar trebui adoptată o măsură de siguranţă de urgenţă care să restricţioneze agresorului accesul la victimă chiar înaintea unei condamnări, pentru a pune victima la adăpost de hărţuire şi presiuni care produc traume suplimentare, revictimizare, şi conduc adesea la retragerea plângerii.
O altă hibă este lipsa unei reglementări legale care să asigure victimelor servicii gratuite specializate, de consiliere psihologică, juridică, la nevoie suport material în decontarea cheltuielilor medicale etc. România are de transpus până în noiembrie 2015 directiva europeană pentru protecţia victimelor unor infracţiuni, care prevede astfel de servicii. Credem că ele trebuie furnizate de organizaţii de specialitate subcontractate de către autorităţile judiciare (poliţie, judecătorii). Nu credem că ar fi normal ca poliţia sau judecătoria să furnizeze consiliere psihologică pentru viol, acest lucru trebuie reglementat prin protocoale cu instituţii de specialitate, inclusiv cele ale societăţii civile.
Poate garanta ordinul de protecţie sau de restricţie o siguranţă nu doar fizică, dar şi psihică pentru victima unei agresiuni sexuale?
Dacă prin măsura ordinului de protecţie victima este pusă la adăpost de presiuni şi de hărţuire din partea agresorului, familiei acestuia şi este interzis prin măsura legală orice contact fizic, telefonic, online etc. şi starea psihică a victimei va avea de câştigat. S-ar evita revictimizarea care adaugă traume noi pe lângă cea a violului, adâncindu-i sentimentul de vinovăţie.
Avocata fetei din Vaslui povesteşte că în urma presiunilor fata se întreba dacă a făcut sau nu bine că a depus plângere. Acum se teme să mai iasă din casă. Dacă ar fi existat posibilitatea ordinului de protecţie ca măsură legală, agresorii ar fi putut fi arestaţi pentru presiunile făcute, iar orice contact cu victima ar fi reprezentat încălcarea ordinului.
Violul nu are justificare în nicio circumstanţă. Au existat reacţii diverse în urma campaniei #violulecrima. Care ar trebui să fie atitudinea potrivită în acest caz?
Cred că în cazul de la Vaslui, opinia publică şi mass-media a fost revoltată tocmai de faptul că justiţia i-a tratat ca „băieţi buni“, motivând eliberarea lor din arest prin faptul că nu aveau antecedente penale, când de fapt violul în grup reprezintă o agravantă şi o faptă antisocială extrem de gravă conform codului penal. Ar trebui poate demarată o anchetă pentru a determina dacă nu a fost cumva vorba de trafic de influenţă în cazul eliberării lor.
Într-una dintre măsurile înaintate spuneţi că: „Furnizarea de servicii de asistenţă să nu fie condiţionată de depunerea unei plângeri penale“. Puteţi detalia?
Este o prevedere din directiva europeană, care cere ca serviciile de specialitate pentru situaţiile de violenţă de gen, violenţă sexuală în special, unde riscul de revictimzare este mai mare, să fie puse la dispoziţia victimei de la primul contact cu o autoritate a statului şi să nu depindă de depunerea unei plângeri penale. Ea trebuie sa aibă acces la informare şi consiliere psihologică şi juridică, chiar şi în faza în care se decide dacă doreşte sau nu să formuleze plângerea penală.
„Cum descurajăm violenţa sexuală dacă o tratăm ca divertisment?“
Este violenţa sexuală un subiect tratat prea lejer în România?
Este un subiect care până în prezent a făcut mai mult obiectul ştirilor de senzaţie. Era abordat frecvent doar pentru rating de audienţă, şi prea puţin în dezbateri serioase, pentru a furniza informaţii utile publicului, potenţialelor victime, despre cauzele violenţei, despre efectele asupra victimei şi cum poţi ajuta pe cineva în această situaţie, despre serviciile de suport. Nu se discută deloc nici despre prevenire, un aspect esenţial în opinia mea! Cum descurajăm alte persoane de la comiterea unor fapte de violenţă sexuală dacă tratăm violenţa ca divertisment? Cu acest caz lucrurile par să se schimbe şi oamenii îşi dau seama că este un subiect ce merită discuţii serioase.
Se întâmplă asta din cauza unei societăţi patriarhale? Este vorba de un misognism extrem sau de unde vin atitudinile ca cea exprimata in micro-comunitatea din Văleni şi nu numai?
Învinovăţirea victimei şi nepăsarea faţă de traumele ei este tipică societăţilor patriarhale în care bărbaţilor li se scuză orice abuz, iar vina este invariabil aruncată pe femeie. Noi ne-am lovit în majoritatea cazurilor asistate de noi de aceste tendinţe: medici ginecologi care spun fetei violate că ea a căutat-o pentru că poartă ojă pe unghii sau fusta prea scurtă, poliţişti care reproşează femeii de ce se afla singură în locul în care s-a produs incidentul, de parcă a purta fustă scurtă sau a te deplasa liber este o invitaţie automată la viol.
În loc să ne întrebăm de ce şi-a permis un individ să facă ceva cuiva împotriva voinţei sale, ne concentrăm pe ce ar fi trebuit să facă sau să nu facă victima, deşi nu ea a comis fapta. (Camelia Proca, directoare A.L.E.G)
Da, e vorba de un misoginism uneori interiorizat chiar şi de femei pentru a fi acceptate, pentru a nu fi în tabăra adversă. Cred că are legătură şi cu felul în care este înţeleasă la noi religia. Orice femeie este asociată cu Eva şi blamată pentru căderea în păcat a bărbatului. Aceste lucruri sunt luate ad-litteram de oameni – şi nu doar de cei simpli.
Ghid pentru jurnalişti cu conştiinţă
Agresiunile sexuale par să facă parte din firescul societăţii române. Cum le-am putea preveni?
Irina Costache, doctor în studii de gen: În primul rând prin a recunoaşte că violenţa sexuală există şi că are urmări grave. Drepturi pentru victime e un alt pas care ne-ar ajuta să prevenim violenţa sexuală şi să încurajăm sancţionarea oricăror forme de violenţă. E nevoie şi de educaţie – atât a celor care intră în contact direct cu victimele (ofiţeri de poliţie, asistenţi sociali, procurori şi judecători) precum şi a tinerilor. E clar, după Vaslui, că trebuie să vorbim cu tinerii (şi cu băieţii mai ales) despre consimţământ şi despre non-violenţă!
În ceea ce priveşte presa, mai multe ONG-uri printre care şi A.L.E.G. au lucrat la o serie de materiale legate de reflectarea etică a cazurilor de violenţă sexuală – noi l-am numit ghid pentru jurnaliste/jurnalişti cu conştiinţă pentru că am remarcat o tabloidizare excesivă a cazurilor de abuz sexual. Protejarea identităţii victimei (nume, foto, adresa, şcoală) ar trebui să fie un minimum pentru orice ziarist cu conştiinţă. O persoană care a suferit deja o traumă considerabilă poate ceda psihic în faţa presiunii mediatice.
Victima are în primul rând nevoie să fie ascultată fără a fi judecată şi blamată.(Eniko Gall, psiholog)
Nevoile victimei
Voi lucraţi cu multe victime ale violenţei sexuale. Din experienţă, de ce au cea mai mare nevoie aceste persoane?
Eniko Gall, psiholog: Din punct de vedere emoţional – pentru că au crescut într-o societatea patriarhală, majoritatea victimelor simt ruşine, autoînvinovăţire şi se întreabă: „De ce mie? Ce am făcut eu greşit?“. Dacă cei din jur adaugă şi ei neîncredere, reproşuri, situaţia ajunge şi mai greu de suportat şi se poate ajunge chiar la suicid. Victima are în primul rând nevoie să fie ascultată fără a fi judecată şi blamată. Are nevoie să fie crezută. Aici e rolul consilierului, dar şi al celor apropiaţi. Victimele au mare nevoie de sprijin din partea celor apropiaţi, să fie crezute, lăsate să decidă ele ce vor să facă, să nu fie descurajate – să renunţe la plângere doar ca să nu se facă ele sau familia de ruşine.
Au nevoie de informare şi suport specializat. Este important să fie conştientizate cu privire la importanţa consilierii psihologice, a terapiei pe termen lung.
Au nevoie şi de informare şi de asistenţă juridică. Din experienţă putem spune că, reprezentarea sau însoţirea victimei de către un avocat, duce la o instrumentarea mai „atentă“ a cazurilor de către autorităţi – chiar şi în faza de anchetă la politie – şi reduce riscul retraumatizării pentru că e tratată cu cu mai mult respect.
Statul are intenţii bune. Şi atât
Cu ce vă ajută statul pentru a preveni violenţa sexuală în România? Există vreun departament dedicat, există statistici, programe, centre de consiliere etc.?
Irina Costache, doctor în studii de gen: Deocamdată există doar intenţii bune. Nu există nici măcar reglementări legale şi o recunoaştere oficială a serviciilor specializate pe violenţă sexuală. Ca să nu mai vorbim de finanţare măcar parţială alocată de la buget pentru ceea ce face centrul de consiliere de la A.L.E.G.
De un an de zile încercăm împreună cu alte oragnizaţii neguvernamentale să aducem în discuţie drepturile victimelor agresiunilor sexuale în dialog cu autorităţile, iar răspunsurile pe care le avem până acum sunt formale – desigur, într-o manieră binevoitoare – dar promisiuni fără niciun fel de planuri concrete.
Se încarcă comentariile...
