VIDEO Emil Constantinescu: „România duce o acută lipsă de cetăţeni"

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emil Constantinescu crede că fără discernământ din partea electoratului schimbarea nu va veni
Emil Constantinescu crede că fără discernământ din partea electoratului schimbarea nu va veni

Fostul preşedinte Emil Constantinescu este convins că înainte să avem nevoie de instituţii reformate, avem nevoie de o societate reformată. El constată că, de la momentul la care a fost ales şef al statului, poporul s-a schimbat.

VIDEO Emil Constantinescu: Am bibliorafturi imense cu articolele scrise despre mine

Emil Constantinescu: "România e condusă de un clan mafiot al cărui lider e Băsescu"

Reforme dure, costuri sociale şi politice mari, trei premieri şi - poate cel mai important lucru - trasarea unor linii de politică externă care au condus România în NATO şi, mai târziu, în UE. Cam în aceşti parametri se încadrează mandatul preşedintelui Emil Constantinescu, el însuşi militând pentru evaluarea cu maximă atenţie a perioadei în care a deţinut funcţia de şef al statului. Acum, fostul preşedinte insistă pentru „recursul la concept", pentru lămurirea ideilor principale ale democraţiei, între care cel de „Constituţie". Emil Constantinescu nu adoptă un ton sumbru atunci când vorbeşte despre România de astăzi, însă nici nu ezită în a face o critică aspră societăţii. El vede mai mult decât necesară o reformă a mentalităţilor, menită să dea posibilitatea cetăţenilor să distingă între proiectele politice viabile şi cele nocive. Veţi afla de ce în rândurile care urmează. Mai adăugăm doar faptul că invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână inaugurează o nouă dimensiune a proiectului nostru jurnalistic - cea în format de televiziune. Aşadar, începând de astăzi puteţi urmări pe adevarul.ro şi varianta video a dialogurilor „La masa Adevărului", o iniţiativă ce vă va ajuta să surprindeţi şi mai bine convingerile şi atitudinea celor care ne trec pragul redacţiei.

CARTE DE VIZITĂ

S-a născut la 19 noiembrie 1939, la Tighina, în Basarabia.A absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti în 1960.

Timp de un an este judecător stagiar la Tribunalul regional Piteşti, dar renunţă la post din cauza climatului politic (1961).

A absolvit Facultatea de Geologie-Geografie în 1966.

A fost distins cu premiul Academiei Române (1980).

A fost rector al Universităţii Bucureşti (1992-1996).

Preşedinte al României în perioada decembrie 1996-decembrie 2000.

A înfiinţat Forumul Academic Român (mai 2008).

„Misiunea clasei politice s-a realizat"

Adevărul: Domnule preşedinte iată că a trecut un deceniu de când v-aţi încheiat mandatul şi două de la înlăturarea regimului Ceauşescu. Unde am ajuns?

Emil Constantinescu: Am ajuns unde trebuia să ajungem. Cu bune şi cu rele. Vreau să spun de la început că al doilea mare pericol care paşte acum societatea românească, după populismul deşănţat care, de fapt, a indus aşa-zisa criză în România, este nihilismul. Nihilismul este la fel de periculos ca şi populismul. Şi este o altă faţetă. În final, amândouă se întâlnesc în numele răului. Ideea potrivit căreia ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani a fost rău, că toată clasa politică a fost incompetentă şi coruptă sau lipsită de viziune, ideea că nu s-a schimbat nimic de la Ceauşescu încoace alimentează partea laşă a naţiunii. Şi îl legitimează pe fiecare dintre cei care caută un motiv pentru nerealizări. De fapt, este partea care alimentează laşitatea comunităţilor, laşitatea breslelor. Această găselniţă, nereformarea clasei politice, care, de fapt, este componenta unei uriaşe manipulări, este o falsă problemă. Într-o analiză corectă trebuie să urmăreşti cum fiecare şi-a îndeplinit misiunea pe care o avea. Misiunea clasei politice în România era, pentru perioada de tranziţie, să facă o reformă economică care să permită instaurarea unei economii de piaţă în ţară şi astăzi avem o economie de piaţă; să scoată România din zona de insecuritate în care se afla de secole, mereu sub ameninţarea de a-şi pierde independenţa, unitatea, şi acest lucru se putea face prin integrarea în NATO - s-a realizat; să modernizeze România din punct de vedere legislativ şi instituţional şi s-o facă aptă de integrare în Uniunea Europeană - şi acest lucru s-a realizat. Astfel, numai prin trei exemple, pot să spun că misiunea clasei politice s-a realizat. Aşa cum o vedem pe ea, cu lipsurile ei.

Cu toate acestea, populaţia percepe negativ clasa politică. Chiar se poate vorbi de o cotă de avarie în ceea ce priveşte credibilitatea clasei politice româneşti. În contextul actual, ar mai fi loc pentru apariţia unui nou partid?

 Vedeţi, întrebarea dumneavoastră mă conduce spre acele elemente de detaliu pe care eu le evit. A răspunde „Da", „Nu", cu umor sau cu inteligenţă la aceste lucruri, nu ajută la nimic. Trebuie să privim lucrurile la nivel conceptual şi am să revin la această problemă. Dacă privim clasa politică la nivel individual... Eu dau deseori un exemplu: să presupunem că mereu se aşteaptă un „Salvator", se aşteaptă o persoană mesianică la nivel de vârf sau un model. Ofer cazul ipotetic al unui tânăr de 35 de ani, care şi-a luat doctoratul la Harvard, care a lucrat într-o mare companie transnaţională americană, fiind performant, care în timpul petrecut în Statele Unite - că acesta e modelul acceptat! - a avut activităţi civice, care nu şi-a pierdut legătura cu ţara şi permanent a fost în legătură cu ce se întâmplă în România, un om inteligent, perfect educat, cunoscând experienţa occidentală, onest şi gata să facă ceva pentru ţara lui. El este adus în România şi candidează la un post în Parlament. A intrat în Parlament. A doua zi el devine automat „un incompetent", „un prost", „un corupt" şi, în sfârşit, „un reprezentant al decăderii clasei politice".

Vă referiţi la faptul că şi acest „model" se va pierde în percepţia dominantă asupra clasei politice...

 Asta e situaţia! Deci dacă nu modificăm percepţia, dacă nu modificăm tipul de judecată globală în care toţi sunt uniformizaţi, dacă nu modificăm lipsa de criterii şi dacă nu pornim de la stabilirea valorilor şi, în funcţie de valori, a criterilor aplicabile fiecărei persoane în parte sau a unei comunităţi, nu putem să vorbim de reforma clasei politice. După cum nu putem să vorbim de reforma statului, dacă nu lămurim conceptele principale ale democraţiei.

d

Ideea că nu s-a schimbat nimic de la Ceauşescu încoace alimentează partea laşă a naţiunii.

„România duce o acută lipsă de cetăţeni"

Reforma clasei politice nu cumva trebuie să plece din interiorul partidelor, aşa cum se întâmplă în Occident? Mă gândesc la cazul laburiştilor, al conservatorilor britanici, precum şi la cel al socialiştilor francezi.

 Şi aici părerea mea diferă de acest curent adoptat în România, ca o formă de laşitate a gândirii. Nici această reformă nu este posibilă. Pentru că dacă, prin absurd, ar apărea o generaţie tânără de politicieni, atâta timp cât societatea, ceea ce numim societate civilă, nu este capabilă să distingă între un lider bun şi un lider rău, între un program bun şi un program rău, între un proiect bun şi un proiect rău, orice reformă a partidelor este absolut inutilă. Şi vă pot da exemple concrete de proiecte politice foarte bune care au fost desconsiderate. Pentru că, înainte să avem nevoie de instituţii democratice reformate, avem nevoie de o societate reformată. Înainte să avem nevoie de lideri, avem nevoie de cetăţeni. Ori România, în acest moment, duce o acută lipsă de cetăţeni. Aici trebuie să se producă reforma. Şi aceasta este misiunea căreia m-am dedicat în ultimul deceniu, de când nu mai sunt preşedinte.

Vedeţi posibilă o reformă la nivel social?

 Nu la nivel social, ci la nivel intelectual. Ce se întâmplă în societate este reflexul educaţiei. Or, educaţia cetăţenească nu prea există în România, dar nu pot să cad şi eu în păcatul generalizării. Aşa cum îi combat cu vehemenţă pe cei care condamnă clasa politică în general, instituţiile în general, guvernele în general, îi combat şi pe cei care condamnă societatea civilă în general. Pentru că în societatea civilă românească există o parte extrem de interesantă şi de activă, cea care se ocupă de problemele sociale. Există asociaţii care se ocupă cu enormă dăruire de problemele handicapţilor, de problemele bătrânilor, oameni care muncesc efectiv. În mod ciudat, sunt plasaţi în „underground", parcă ar fi în ilegalitate. Foarte puţin se vorbeşte despre ei...

Sunt plasaţi într-o zonă marginală din punct de vedere mediatic...

 Undeva, din când în când, apare o dramă socială interesantă la televizor, iar pentru o zi apar câteva figuri. Dar nu ei reprezintă partea fundamentală a discursului public. Şi, în acelaşi timp, există oameni activi în zona elitelor intelectuale. Există o zonă academică extrem de bine formată. Nu mă refer la acea parte a elitei româneşti care a plecat în străinătate.

Din nefericire, elitele continuă să plece.

Nu, eu vorbesc despre cei care au plecat şi care sunt consacraţi. Foştii mei doctoranzi sunt acum profesori în mari universităţi din Statele Unite. Deci, ei şi-au făcut datoria faţă de ei, faţă de şcoala care i-a format. Este cea mai mare realizare a vieţii mele faptul că ei sunt profesori în marile universităţi din Statele Unite.

image

Este o satisfacţie personală, dar la nivel social nu este tocmai un motiv de bucurie...

 Este şi la nivelul şcolii româneşti de geologie. Este un lucru punctual. În acelaşi timp, ei au creat o puternică elită românească în lume. Această elită ne dă speranţă pentru că am obosit tot vorbind doar despre Cioran, Ionescu, Eliade. Acum există premisele formării unei noi intelectualităţi, a unei elite româneşti care să conteze în Occident. De asemenea, în universităţile româneşti avem oameni de ştiinţă excelenţi, avem oameni din sectorul umanistic care sunt respectaţi. Reflectarea lor publică, conjuncţia dintre opera lor şi efortul lor civic este aproape nulă. Pentru că spaţiul acesta de reprezentare a elitelor a fost ocupat de pseudofilosofi, de oameni care comunică uneori atrăgător, uneori frumos, uneori fermecător, în ceea ce eu am numit odată „estetetică" pentru că la noi etica este legată de estetică. Vorbeşti frumos despre lucruri minore sau despre nimic, eşti în atenţia tuturor. Spui lucruri serioase, ai proiecte serioase, nu eşti interesant, dispari din zona de interes a publicului. Aici trebuie reluată construcţia.

Înainte să avem nevoie de instituţii democratice reformate, avem nevoie de o societate reformată. Înainte să avem nevoie de lideri, avem nevoie de cetăţeni.

„Avem tradiţia servilismului intelectual"

Există o intelectualitate publică acuzată constant de pasivitate în faţa acţiunilor clasei politice româneşti. Li se reproşează faptul că nu au o atitudine coagulată, de reacţie la anomaliile din spaţiul public.

 Nu cred că n-au atitudine. Din nou generalizarea nu aduce nimic bun. Dar există un fenomen extrem de periculos, servilismul, deşi, cel puţin până în acest moment, situaţia pare să conducă la o estompare a lui. Întotdeauna, în România a existat tradiţia servilismului intelectual. În România a fost o constantă, manifestându-se şi pe timpul regilor.

Dar servilismul intelectual nu se manifestă eminamente în România...

 Nu, dar în formele absolute, fanariote, ne este absolut specific. Sigur, s-a creat în ultimul moment această zonă aproape fanatică în care dialogul nu mai poate exista pentru că apar apărători ai unei persoane, indiferent de ceea ce face persoana respectivă. Or, pierderea spiritului critic te declasează din statutul de intelectual. Componenta principală a statului de intelectual este spiritul critic. Ţi-ai pierdut spiritul critic, poţi să fii orice altceva. Poţi să fii un om citit, un om cu lecturi, dar nu mai eşti un intelectual. În acelaşi timp, există o parte care nu este neapărat pasivă, o parte a intelectualilor care nu înţeleg fenomenul politic şi social. Nu-l înţeleg! Şi cu asta am ajuns la esenţa crizei din România. Eu cred că esenţa crizei şi singura posibilitate de depăşire a acesteia este recursul la concept. La Târgul Gaudeamus, am fost invitat de profesorul Victor Neumann de la Timişoara să vorbesc la lansarea unei cărţi pe care o recomand cu tărie tuturor - „Istoria României prin concepte". Este, de fapt, o analiză despre lipsa conceptelor în istoria României şi în tratarea întregii istorii a ţării. Suntem tributari, cum s-a întâmplat şi în Franţa mult timp, ideii lui Bălcescu, potrivit căreia trebuie să scriem o istorie mitologică, să sărim problemele delicate. Pentru perioada tranziţiei se constată lipsa totală a conceptelor de democraţie, de tranziţie, de reformă economică. Se vorbeşte extrem de mult despre lucruri vagi şi asta într-o confuzie totală. Eu am dat un exemplu la lansarea acestei cărţi, pentru că, în general, în România, de la mine nu se aşteaptă atât judecăţi filosofice, literare sau de politologice, cât se aşteaptă mărturii. Şi atunci am atras atenţia asupra întregului derapaj care s-a produs din cauză că nu s-a discutat conceptul de preşedinte european. Este un lucru care mă priveşte. În 2001, după modul dezastruos în care s-au produs alegerile şi într-o confuzie totală, lumea n-a înţeles că nu trebuie să alegi „răul cel mai mic", ci trebuie să le respingi pe amândouă. Şi pentru mine a fost foarte curios că numai Doina Cornea şi cu mine ne-am dus şi-am tăiat ambele nume care candidau atunci la Preşedinţie.

image

Unde s-ar fi ajuns dacă toată lumea ar fi procedat la fel?

 La o lipsă de încredere. Ar fi fost un semnal extrem de puternic dacă persoana care oricum reuşea datorită aparatului, ar fi ieşit cu foarte puţine voturi. Adică ar fi fost un semnal extrem de puternic de participare prin autoanulare a votului.

Credeţi că intelectualitea românească putea genera un asemenea fenomen?

 A ales „răul cel mai mic", pentru că „răul cel mai mic" corespundea, şi corespunde încă, într-un mod aberant, mentalităţii de care vorbeam. El corespunde tehnicii de supravieţuire prin compromis. Din păcate, această tehnică a reuşit naţiunii noastre. Am reuşit supravieţuirea, dar nu rectitudinea morală. Atât timp cât alegi „răul cel mai mic" înseamnă că tu îl accepţi. În paranteză fie spus, eu nu pot să înţeleg cum un popor care se declară creştin îşi proclamă ca fundamental proverb, hai să spunem, „Fă-te frate cu dracu' ca să treci puntea". Creştinul nu se face frate cu dracu' niciodată. Eu o spun pentru că am primit sfatul acesta din '90 până când am ajuns preşedinte şi mai departe. Eu am spus că nu mă fac frate cu dracu' niciodată. Pierd, dar nu mă fac frate cu dracu'!

Nu cumva riscăm să cădem în păcatul culpabilizării întregului popor român?

 Nu. Pentru că poporul român... Tocmai această idee cred că poate să străbată dialogul nostru - eliminarea discuţiilor generalizante. În marea lui majoritate, poporul român este constituit din oameni care trăiesc onest. Unde am ajunge altfel? Nu fură atâtea milioane de oameni! Sunt oameni care chiar muncesc şi au dovedit-o nu numai în străinătate, ci şi în ţară.

Dar nu muncesc suficient de bine, potrivit preşedintelui Traian Băsescu...

Nu vreau să critic astfel de vorbe de clacă. Normalul ar trebui să fie dat de românii care sunt oneşti, care muncesc, care-şi educă copiii, care trăiesc cu bun-simţ. Ei bine, nu-i vedem pe aceştia, deşi sunt majoritari. Noi vedem această minoritate care este agresivă. Peste tot se întâmplă asta, adică e unul dintre efectele globalizării şi al punerii mass-media în poziţia de putere. Ea nu mai devine un mijloc de comunicare, ea devine un mijloc de influenţare şi de putere în stat. Partea comercială sacrifică binele public pentru obţinerea banilor prin reclame şi rating. În acest context, în lume apare „partea colorată", să-i spunem, care trezeşte. În America vezi acest lucru prin filme. Dacă te-ai lua după filme, ar trebui ca toată America să fie încojurată de nişte benzi galbene iar poliţiştii să ducă mereu cadavre la morgă şi să le analizeze. Aşa sunt majoritatea filmelor, dar nu majoritatea realităţii. În România, acest lucru tinde să se transpună în realitate, pentru că oamenii nu au o educaţie veche. Au trecut şi prin comunism, n-au apucat să asimileze structurile democratice.

image

Vorbeam de concept...

 Prin urmare, eu am cerut, încă din 2001, să se pregătească terenul pentru stadiul integrării în Uniunea Europeană, mai întâi în mediile elitelor intelectuale, apoi în zona intelectualilor adevăraţi şi cu trimitere la cetăţeanul român care deveni alegător. Trebuia dezbătut conceptul de „şef de stat în Uniunea Europeană", fără nicio trimitere la vreo persoană. Acest lucru nu s-a realizat până astăzi şi dacă nu se realizează, nu vom ieşi niciodată din acest marasm.

Creştinul nu se face frate cu dracu' niciodată. Eu o spun pentru că am primit sfatul acesta din '90 până când am ajuns preşedinte şi mai departe. Eu am spus că nu mă fac frate cu dracu' niciodată. Pierd, dar nu mă fac frate cu dracu'!

„Un preşedinte european intervine doar în momente de criză"

Cum ar trebui să arate un preşedinte european, în viziunea dumneavoastră?

 Preşedintele are un rol moral extrem de important, de mediator. Vă dau şi exemple în acest sens pentru că vorbesc despre oameni pe care i-am cunoscut personal şi sunt situaţii în care cunosc toţi actorii. La un moment dat, în Austria, pe o situaţie reală, creşterea numărului emigranţilor, criminalitate, care au deranjat modelul de viaţă liniştit, aşezat de secole al austriecilor, s-a produs o ascensiune a extremei drepte. Uninea Europeană încerca să preseze în mod inutil Austria pentru că, atunci când ai economia Austriei, discursurile devin formale. Problema a fost rezolvată de preşedintele Austriei de la acea vreme, care era o persoană ce nu prea apărea la televizor. În acel moment, el l-a chemat pe Jörg Haider, liderul extremei drepte, şi a avut loc o discuţie în care i-a spus că pentru binele Austriei „dumneata nu trebuie să formezi guvernul". El trebuia să formeze guvernul pentru că avea majoritatea. I-a cerut să se retragă şi Haider s-a retras. Astea sunt momentele în care preşedintele intervine! El intervine în momente de criză.

Vă întreb acum: într-o societate ca a noastră, cu o clasă politică aşa cum avem noi, ar fi posibil un asemenea gest?

 Bineînţeles! Cum să nu?! Acest gest s-a întâmplat în mandatul meu.

S-a întâmplat în Austria...

 Nu. S-a întâmplat în România, când eram eu preşedinte. În aprilie 1999, toate sindicatele din România au declarat grevă generală, deci paralizarea întregii economii româneşti. Simţind impactul, în acelaşi moment, Opoziţia parlamentară PSD+PRM a declarat grevă parlamentară. Zona oligarhică, care avea şi ea nişte interese ce erau puternic puse în pericol, a declarat grevă fiscală. Toate trei în aceeaşi zi! Au fost atât de grăbiţi încât nu şi-au dat seama că era duminică. Ei bine, ce-am făcut eu, Emil Constantinescu, în România: în acel moment, m-am adresat nu prin presă, ci personal tuturor liderilor politici, chiar persoanelor cu care nu dădeam mâna şi nu vroiam să vorbesc, cum ar fi fost Corneliu Vadim Tudor. Am vorbit cu fiecare în parte şi i-am invitat împreună la o sesiune. M-am adresat tuturor liderilor sindicali şi i-am convins să vină cu toţii acolo. M-am adresat tuturor asociaţiilor oamenilor de afaceri şi i-am invitat. După care am invitat, la această şedinţă publică, toţi reprezentanţii societăţii civile, a asociaţiilor care se ocupau de politică, şi toată presa din România. A fost o întâlnire în Sala Unirii în care eu nu m-am mişcat de pe scaun şapte ore. Am vorbit cinci minute la început şi şapte minute la sfârşit. Schimbarea decisivă a făcut-o discursul academicianului Ionete, o analiză care i-a convins pe absolut pe toţi. Nu numai că nu s-a mai pus problema niciunei greve, fiindcă oamenii au înţeles situaţia, dar au ieşit cu Acordul general asupra legii proprietăţii care avea să se finalizeze prin restituirea pădurilor, în timpul mandatului meu, şi apoi a tuturor proprietăţilor. Este un exemplu în care un preşedinte care nu comunică - eu am fost un prost comunicator, ştiţi foarte bine! - intervine la momentul oportun. N-am avut nici purtător de cuvânt jumătate de mandat... La Televiziunea Română am apărut, cred, de două sau de trei ori pe an.

Contextul era altul...

 Nu! Contextul era că tot timpul eram tocat şi nu răspundeam, pentru că am considerat că nu este normal să intru într-o polemică cu presa, ci să rezolv problemele.

De multe ori acest lucru era alimentat şi de oameni din CDR...

 Era provocat, nu era alimentat. Vă spun asta pentru că am reuşit acum, când se împlinesc zece ani de la terminarea mandatului, să trimit scrisori tuturor foştilor prim-miniştri, miniştri, secretari de stat şi şefi de partide. Am avut surpriza ca la Parlament, la această întâlnire, să participe 92 de persoane. Am constatat că mulţi n-au vorbit în aceşti zece ani, dar că sunt doritori să participe la o evaluare. Asta am şi propus - o evaluare obiectivă a acelei perioade, evaluare ce ne va arăta un lucru: dacă s-a putut atunci, în condiţii infinit mai grele, se poate şi acum.

image

În aprilie 1999 m-am adresat personal tuturor liderilor politici, chiar persoanelor cu care nu dădeam mâna şi nu vroiam să vorbesc.

„Mi s-a reproşat că nu am dat o lovitură de stat"

Domnule preşedinte, să ne apropiem puţin de vremurile pe care le trăim... Vorbeaţi de criza din anul 1999. Iată că în decembrie 2009, preşedintele a refuzat să desemneze un premier dintr-o nouă majoritate parlamentară constituită. Asta demonstrează că, în contextul actual, ar fi greu de imaginat un act asemenea celui petrecut în Austria...

 Da, dar nu este vina preşedintelui Băsescu.

Dar a cui?

 Este vina contextului care s-a creat. Şi revin din nou. Dacă în România s-ar fi răspuns apelului meu din 2001, prin care am cerut de fiecare dată să se elaboreze acel „portret-robot" de şef de stat european, nu s-ar fi ajuns aici. A fost respinsă de toată lumea această idee şi atunci alegerile de la noi s-au transformat într-o luptă oarbă între persoane. Practic, noi n-am avut alegeri, ci un meci de box unde publicul, indiferent cât de elevat era, devenea partizanul unuia sau a altuia care dădea lovituri. Publicul huiduie, sare în picioare şi se bucură când celălalt este căzut la pământ şi, dacă se poate, să fie lovit cât mai tare. Ei bine, asta este diferenţa de mentalitate! Atunci nu te poţi mira că acela care a învins spune „I-am ciuruit!". Prin urmare, ideea nu este aceea de a fi un preşedinte care să medieze, ci unul care „i-a ciuruit" pe adversari. Există o parte a societăţii care aplaudă acest tip. Deci, Traian Băsescu este un produs. Sigur, este un produs care merge până la structuri de tip mafiot, care se trage din servicii, care urmăreşte anumite interese, dar asta e altă problemă. Dar niciodată acest grup nu ar fi reuşit dacă mentalitatea românească ar fi fost alta. De altfel, preşedintele Băsescu a fost un om cinstit şi onest. El a spus de la început: „Vreau să fiu un preşedinte-jucător!". În 2004 a afirmat acest lucru. Când spui „Vreau să fiu preşedinte-jucător!" anulezi conceptul de Constituţie, ca şi pe cel de democraţie. Dacă aveam clar conceptul de Constituţie, înţelegeam de la început că acest candidat nu ne comunică o glumă, ci faptul că el nu vrea să respecte Constituţia. Constituţia României împiedică un preşedinte să devină jucător pentru că el trebuie să fie mediator. Nu e nimic nou. Atâta timp cât preşedintele a spus acest lucru în 2004 şi cu vârf şi îndesat a făcut ce-a spus - este singurul domeniu, nu există altul, în care ce a spus a şi făcut - şi este reinvestit printr-un vot popular atunci, îmi pare foarte rău, nu preşedintele este de vină.

Dar nu putem acuza de asta poporul în ansamblul său...

 Ba da!

Acelaşi popor v-a votat pe dumneavoastră în 1996...

 Nu acelaşi popor.

S-a schimbat poporul între timp?

 Da, sigur că da! S-a schimbat în mod radical pentru că, atunci când m-au ales pe mine, cei care m-au ales au făcut-o pe un program. Eu am avut, sigur, „Contractul cu România", care era un program de responsabilizare pe proiecte de lege. Manipularea l-a transformat în idee fundamentală. Eu, fiind jurist, am fost foarte atent şi în viaţa mea n-am promis ceva fără să-mi ţin promisiunea. Am spus că în şase luni se vor da proiecte de lege, proiecte care s-au dat toate.

Aşadar, s-a schimbat poporul...

 Nu te poţi plânge când cineva îţi spune că „Eu n-am să respect Constituţia, n-am să fiu mediator!" Preşedinte a spus: „Eu sunt jucător. Alegeţi-mă că îi ciuruiesc pe toţi!" Acest lucru arată că - revind din nou la concept! - ideea fundamentală este a „Salvatorului". Prin ce-am numit eu „fascinaţia bădăranului" am mai făcut un pas în jos. Nici despot luminat nu mai e o persoană pe care o iubesc fiindcă o pot dispreţui. Aceasta este problema şi, repet, dacă noi nu vom reuşi să înţelegem conceptul de democraţie, conceptul de Constituţie, conceptul de şef de stat, nu se va schimba nimic. Şi vă mai dau un exemplu care mă priveşte personal. Acum un an a fost la Casa Oamenilor de Ştiinţă o reuniune precedată de o sesiune a Academiei Române, cu academicieni stimaţi. Asta-i lumea în care mi-am trăit toată viaţa. Stând într-un grup aşa şi ciocnind, cineva îmi spune: „Da, ne dăm seama acum, după zece ani, că a avut România un preşedinte intelectual, care a avut viziune, dar aţi făcut o greşeală fundamentală!" Şi m-am oprit: „Care greşeală?" „Că nu aţi dat lovitură de stat!", mi s-a spus. „Cum adică o lovitură de stat?" „Că nu aţi intervenit în forţă pentru a face dreptate şi a rezolva repede toate problemele!". Domnule Rădulescu, după zece ani de la încheierea mandatului meu, noi n-avem nici conceptul de „lovitură de stat". Preşedintele nu dă lovituri de stat! Ce s-ar fi ales din România dacă în loc să respect legea, să introduc fiecare prevedere şi regulament, aş fi încercat să fiu un preşedinte autoritar?! România mai intra în NATO şi în Uniunea Europeană?

image

Prin ce-am numit eu „fascinaţia bădăranului" am mai făcut un pas în jos. Nici despot luminat nu mai e o persoană pe care o iubesc fiindcă o pot dispreţui.

„Nu regret nimic"

Domnule preşedinte, dacă ar fi să daţi timpul înapoi, ce aţi schimba sau ce n-aţi mai face în calitate de şef al statului?

 Aş face ce-am făcut. Şi sunt gata să dovedesc la orice discuţie, cu fiecare element în faţă.

Nu regretaţi nimic?

 Nu regret nimic. Inclusiv decizia pe care am luat-o, încă din prima zi a mandatului meu, de a nu mai candida pentru un nou mandat. Am avut această şansă, care a fost numai a „generaţiei Havel", de a ajunge preşedinte fără obligaţii faţă de un partid anume, fără obligaţii faţă de zona financiară. Am mai explicat că am fost „virgina urâtă" pentru că nimeni nu credea că am ajuns preşedinte şi nu s-au băgat bani în mine. Eu am ajuns preşedinte cu un grup de prieteni, ştiţi foarte bine. M-am gândit că dacă doresc să mai candidez pentru un nou mandat va trebuie să fac compromisuri pe timpul mandatului şi mai ales să fac compromisuri pentru viitor. În al doilea rând, am ştiut că toţi omologii mei au pierdut alegerile în ţările lor. Pentru că reformele dure în plan politic şi instituţional au un preţ social. Şi dacă poporul plăteşte preţul social - iar în timpul meu acel „alt popor" a acceptat să plătească enorm, cu suferinţe enorme - trebuie şi conducătorul să-şi asume preţul politic.

Dacă ar fi să candidaţi acum, credeţi că aţi avea şanse de a câştiga alegerile?

 Această ipoteză o resping cu tărie de la început pe considerentul a tot ceea ce am discutat până acum. România are nevoie de lideri în societatea civilă, are nevoie de idealuri, de repere morale şi de modele. Aici, în societatea civilă.

La cum este structurată societatea românească, ar permite unui „candidat european" să câştige alegerile prezidenţiale?

 Nu. Despre aceasta este vorba. Ce-am cerut eu încă din 2001 este perfect valabil şi acum. Dacă nu stabilim acest tip de model şi continuăm să aşteptăm un „Salvator", vom merge şi mai jos. Vom căuta o altă persoană care promite fără acoperire, care vorbeşte ca în curtea şcolii. Mai este loc pentru degradare deoarece binele este limitat, iar răul este nesfârşit în inventivitate. În România nu este o criză reală. România, prin datele ei, nu avea de ce să intre în criză şi nu are de ce să nu iasă rapid din criză. Criza din România este o criză de lichidităţi, creată în mod artificial pentru a se putea permite plata clientelei politice - să se asigure fonduri pentru cei de la Putere. În al doilea rând, oligarhia a fost îndepărtată din sectorul politic în 1996-2000, dar s-a consolidat economic fiindcă avea bani pentru privatizare. Acei oligarhi au făcut o falsă privatizare. De fapt, ei şi-au falimentat unităţile, le-au menţinut obiectul de activitate o vreme, după care le-au exploatat imobiliar. Deci, nebunia imobiliară în România a avut un sens. A avut sensul de a satisface şi de a îmbogăţi din nou oligarhia. Aceasta oricum nu mai putea face faţă investitorilor străini veniţi în România.

Investitori străini care acum se gândesc să plece din România...

strong> Aşa au fost gândite lucrurile, ca să plece. Aşa cum mineriadele au fost pentru ca ei să nu vină. Pe de altă parte, oligarhia nu poate face faţă tinerei zone de investitori români, şcoliţi, care ştiu să facă afaceri în domenii-cheie. Atunci s-a creat acest fals al crizei economice. Dacă vrem să aflăm de ce nu trebuie să fie criză economică la noi, să facem un exerciţiu simplu - comparaţia dintre România şi Ungaria. Ungaria nu are petrol, România are; Ungaria nu are gaze, România are; Ungaria n-are cărbune, România are; Ungaria n-are uraniu, România are. Ungaria nu are potenţial hidroenergetic, dar România are. Ungaria n-are aur, România are etc. Ţările nu sunt nişte companii comerciale care se aşează după aceiaşi indicatori economici, cum crede chiar FMI-ul. România nu-şi cunoaşte şi nu-şi foloseşte propriul potenţial al solului şi al subsolului.

România, prin datele ei, nu avea de ce să intre în criză şi nu are de ce să nu iasă rapid din criză. Criza din România este o criză de lichidităţi, creată în mod artificial pentru a se putea permite plata clientelei politice.

„Avem nevoie de valori comune"

Un exerciţiu de sinceritate: dacă acum aţi avea vârsta între 25 şi 30 de ani aţi emigra?

 Nu. Pentru că eu am avut această posibilitate. Eram asistent universitar şi m-am înscris cu o lucrare la Congresul Mondial de Geologie. Mi s-a propus. Nu m-a interesat acest lucru. Puteam s-o fac, aveam şi persoane în familie care puteau să emigreze.

Care ar fi unul dintre motivele pentru care n-aţi face-o astăzi, ca tânăr?

 Vreau să vă spun că acestea sunt valabile pentru fiecare tânăr în parte. Eu n-aş fi găsit niciun motiv pentru care să rămân în străinătate. Puteam să rămân, de pildă, în 1991. Am fost profesor la una dintre cele mai mari universităţi americane şi mi s-a propus să rămân în continuare. Eu mă simt bine în România. Sunt optimist cu privire la starea României. Eu aici mă simt bine. Călătoresc în toată lumea, în alte condiţii acum...

Chiar credeţi că un tânăr de azi ar mai avea la ce să spere în România?

 Hadeţi să lămurim lucrurile! În cele mai dure perioade electorale, în 1992 şi în 1996, eu am spus că a pleca din ţară nu e un lucru rău. Să fim liniştiţi în privinţa asta. Eu nu consider că asta e o problemă. Te poţi realiza oriunde. Iar revenim la concepte. Naţiunea română nu este limitată la cei care trăiesc între aceste graniţe. În lumea modernă, naţiunea română este constituită din toţi cei care au aderenţă la cultura română, la limba română, oriunde s-ar afla ei. Viziunea la care eu lucrez şi pe care vreau să o public pentru viitorul României, în conceptul unei viziuni asupra Europei şi a lumii globalizate, îi priveşte pe toţi. O strategie de dezvoltare durabilă trebuie să se adreseze tuturor. Numai că acum, spre deosebire de perioada lui Ceauşescu, eu nu vorbesc pentru populaţia unei ţări-închisoare, limitată şi ţinută cu forţa între graniţe. De asta e mult mai complicat. Trebuie să-i atragi! De asta avem nevoie, în primul rând, de valori în care să credem în comun. Numai ele pot să creeze solidaritatea forţelor active şi puternice ale naţiunii.

În lumea modernă, naţiunea română este constituită din toţi cei care au aderenţă la cultura română, la limba română, oriunde s-ar afla ei.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite