USR faţă cu referendumul CpF despre nimic

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Planet of the Apes
Planet of the Apes

O să scriu despre USR un pic mai jos. Dar mai întâi despre tendinţa naturală a oamenilor de a se împărţi în tabere antagonice.

Primul film „Planeta Maimuţelor” a fost filmat în 1967. Charlton Heston povesteşte intrigat că în timpul pauzei de prânz actorii se grupau instinctiv după costum. Gorilele mâncau cu gorilele, cimpanzeii cu cimpanzeii şi urangutanii cu urangutanii. Şi oamenii cu oamenii. Deşi, sub costum, erau cu toţii oameni.

Am mai scris despre asta, dar, csf, continuă să fie relevant. Dă-i omului un criteriu de diferenţiere şi două tabere şi, instinctiv, va alege o tabără şi se va radicaliza înăuntrul ei. În psihologia socială asta se numeşte identitate socială: împărţim mental oamenii în grupuri (pe baza a orice: naţionalitate, echipa de fotbal favorită, obiceiuri culinare, preferinţe sexuale, culoarea pielii, credinţă, Uber sau ba, partea la care trebuie spart oul fiert), apoi ne definim ca parte din anumite grupuri (eu sunt pro-vaccinist, bucureştean, ciclist, ortodox etc. V-am declanşat deja reflexul dihotomic? E liber jos la comentarii!), iar în cele din urmă ne simţim bine în pielea noastră comparându-ne avantajos cu grupurile concurente prin solidificarea unor prejudecăţi (al nostru -  ingroup – e mai tare, ceilalţi – outgroup – sunt, evident, varză).  Apariţia acestor tensiuni a fost documentată foarte interesant de către Muzafer Sherif într-un faimos experiment din 1954: Robbers Cave. E un fel de Împăratul muştelor (publicată tot în 1954 – era ceva în aer) în variantă de experiment de psihologie socială, cu băieţi de doisprezece ani împărţiţi artificial în două grupuri. Căutaţi-l, e interesant.

Deci tendinţa e universal umană, nu e de la noi. Şi în ultimul timp se agravează. Sunt nişte concepte din familia post-truth care explică ce ni se întâmplă: echo-chambers şi filter bubbles. Echo-chambers (camere cu ecou) sunt grupurile online (pe Facebook) şi offline (la bere) din care facem parte şi în care ni se ascut părerile spre extrem. Dacă eu sunt mai degrabă de stânga, dar moderat, (nu-s de stânga, e un exemplu ipotetic) şi ne imaginăm spectrul politic clasic ca pe un cursor de la 0 la 10, m-aş plasa pe la un 4. Dar, cum tindem să ne petrecem timpul cu cei care ne seamănă, ies la bere cu oameni de stânga şi fac parte pe Facebook din grupuri cu vederi de stânga. Grupuri unde norma mediană e pe la 2,5, căci părerile se ciocnesc de pereţii camerei şi se întorc înapoi în grup amplificate, fără vreun obstacol din partea celor de dreapta sau de centru, care nu umblă pe-aici (de unde şi denumirea de echo-chambers). Şi apoi eu, moderatul, cu 4 al meu, am impresia că sunt extremist! De fapt, în bula asta de la 0 la 4 chiar sunt. Şi atunci, fără să îmi dau seama, mă duc la 3, care mi se pare noul normal. Şi astfel societatea se polarizează accelerat pe tot felul de teme, până se ajunge la mitinguri şi crime neo-naziste ca cele de la Charlottesville de acum câteva zile.

Mai înfricoşător e când nu ne-o facem cu mâna noastră, ci când ne-o coc giganţii media. Facebook, Google şi Twitter au algoritmi prin care, ca să ne ţină mulţumiţi, ne arată doar chestii cu care suntem de acord. Eli Pariser, inventatorul termenului filter bubble, relatează cum două persoane din medii diferite au obţinut la căutarea pe Google a companiei BP două pagini de rezultate complet diferite. Unul primea informaţii financiare despre British Petroleum şi cum se poate investi în acţiuni BP; celălalt primea detalii despre deversarea de petrol de la platforma Deepwater Horizon. Cu Facebook e şi mai lată, mai ales în condiţiile în care în SUA, conform unui studiu Pew din 2016 citat de Newyorker, 44% din americani folosesc Facebook ca sursă de ştiri. Şi nici pe la noi nu e diferit, cred. Ori, algoritmul Facebook ne dă să citim doar păreri care ne plac. Giganţii ăştia ne fabrică, de fapt, nişte echo-chambers artificiale în care să ne simţim minunat. Şi e foarte periculos.

Dar să revenim la oile noastre. CpF a aruncat în agora un red herring şi toată lumea s-a luat după el. Red herring este un viciu de argumentare (fallacy) în care arunci în discuţie un subiect nou, arzător, iar interlocutorul uită de subiectul iniţial şi îl urmează pe ăsta. O deviere abruptă de la subiect. Numele vine de la faptul că, atunci când sunt antrenaţi, câinii de vânătoare sunt învăţaţi să ia o urmă de vulpe. După ce reuşesc, pasul doi este ca peste urma de vulpe antrenorul să tragă perpendicular o dâră cu un hering roşu (o specie de hering care miroase intens). Câinii experimentaţi ajung la intersecţie, se prind care e treaba şi continuă cu vulpea. Cei începători uită complet de vulpe şi o iau la stânga după urma mai stridentă. Nu mai ştiu despre ce era vorba în agora înainte de referendumul ăsta (ceva cu lupta anticorupţie, cu România 2018, cu creşterea economică) şi vin ăştia şi aruncă heringul. Şi toată floarea cea vestită a societăţii româneşti a cotit-o după el. PSD, PNL, BOR şi apoi tot internetul s-au aliniat în spatele discuţiei ăsteia arzătoare, au luat o poziţie, şi-au cimentat-o, au dus-o la extrem şi apoi s-au apucat să dea cu pietre unii în alţii. Pe o temă la fel de inexistentă ca „la ce capăt spargem oul fiert”, alt prilej de război celebru.

Până la CpF nu exista în România nicio discuţie despre legalizarea căsătoriei gay. Şi, în loc s-o ignore sau s-o trateze minimalist, majoritatea tradiţionalistă a căzut în capcană, începând să militeze pro CpF, iar tabăra progresistă, în loc să-şi facă cruce (mă rog), a retras ambasadele.

USR poate să devină prima victimă serioasă a acestui hering roşu. Sau poate să iasă întărită. Dacă, acum, după lămurirea internă, vor avea inteligenţa să ia şutul în fund ca pe necesitatea unui pas înainte, înainte spre a face chestii, spre a arăta unitate şi momentum, spre a se dovedi o alternativă viabilă la guvernare, cu guvern din umbră, ţine doar de USR. Ca votant şi strângător de semnături le urez succes. Eu (ca să mă dau deştept), aş îngropa tema CpF aşa: aş întreba lideri credibili şi serioşi ai comunităţii LGBT dacă au de gând să ceară legalizarea căsătoriei gay (eu cred că nu şi astfel dispare obiectul referendumului) şi apoi aş spune public cât costă un referendum despre nimic şi câte spitale se pot renova de banii ăştia. Aş milita clar nu împotriva CpF (cu cât îi contrazicem mai tare, cu atât îi validăm mai mult), ci împotriva organizării unui referendum despre nimic. Aş avea o poziţie clară nu faţă de căsătoria gay (o non-temă în România), ci faţă de deturnarea banului public în cascadorii de imagine.

Am scris mai sus (paremiologic) „şutul în fund” pentru că evenimentul din USR a fost provocat din exterior. Ei au re-acţionat la heringul aruncat de alţii. Cine sunt acei alţii (adică cine stă în spatele CpF) nu ştiu. Şi, până nu publică cineva ceva dovezi zdravene, nici nu vreau şi nici nu pot să „fiu precis” că sunt ruşii, neo-protestanţii americani, mişcările vestice anti-UE sau adepţii lui Arsenie Boca.

Dar, după părerea mea, nu doar USR, ci segmente mari din societate sunt gata să cadă pradă acestui hering roşu. Acum e vară şi lumea e relaxată, dar dacă nu suntem atenţi ne putem foarte uşor diviza artificial pe o temă inexistentă.

Cât despre cum tratăm în general temele care divizează, discuţia în contradictoriu peste baricade duce, mai rău, la întărirea părerilor antagonice, după cum zice the backfire effect. Şi cumva foarte repede discuţia nu mai este despre principii şi concepte, ci despre oameni („bine, dar tu ai făcut aşa şi pe dincolo sau eşti aşa şi pe dincolo!”) într-un Ad Hominem etern. Singura soluţie este să ieşim din bulă şi să stăm de vorbă omeneşte cu celălalt.

Mi-aş dori să organizez ieşiri regulate la masă între exponenţii de vârf a câte două tabere opuse din societatea noastră. Pentru că de fapt nu ştim mai nimic despre celălalt. Ne mulţumim să ni-l închipuim simplist şi să îl demonizăm. Într-un interviu recent, profesorul Vintilă Mihăilescu spunea că „acest decalaj între imagine şi realitate, această absenţă cronică a cunoaşterii, ba chiar a interesului faţă de "cealaltă Românie", face ca România să devină o ţară din ce în ce mai necunoscută pentru români.” El se referea la corporatişti şi ţărani, dar cred că se poate aplica la oricare două grupuri diferite.

Iar pentru noi, membrii de rând ai diverselor tabere, aflaţi în paradigma polarizării fundamentaliste a orice, aş inventa un termometru de păreri, pentru un autodiagnostic de la „cumpătat” la „inflamat”. Şi un antiinflamator pe măsură. În lipsa acestor două instrumente magice, tot cu dialogul, răbdarea şi empatia cred că o scoatem la capăt.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite