Uniţi salivăm după presă

Un mesaj deja clasic, afişat în zilele de proteste faţă de proiectul minier Roşia Montană FOTO Adevărul

Când toată lumea îi mânca hulpav coliva, mortul s-a ridicat de pe masă şi s-a pus pe râs: marea câştigătoare de pe frontul Roşia Montană e, nostim şi românesc paradox, chiar media transformată în inamic public.

Hulita presă, plătită, plimbată, păcălită sau măcar sedusă de Steinmetz, Soros, Miliţia Spirituală, Verzi care pe dinăuntru sunt Roşii ca pepenii şi te miri ce ONG-uri beneficiază, de când cu manifestaţiile, de un interes sporit.

A atras noi cititori, dintre cei care nu dădeau doi bani pe ea, şi a făcut trafic ca la balamuc. Că din asta, vorba lui Tolo, câştigă doar Google, e o altă discuţie. Dar că acest eveniment a adus o droaie de oameni la presă, ca să vadă, iniţial, de ce nu se scrie mai nimic despre manifestaţii, iar ulterior, ce se scrie despre ele e un fapt.

OK, ne-am unit, am transformat underground-ul în mainstream, am arătat ţării că oamenii care ies în stradă pot fi şi cultivaţi, şi responsabili civic, nu nişte pierde-vară, contestatari de dragul contestării. Adevărul e însă că ne-a lăsat gura apă să ne vedem reflectaţi în presă. În presa de nişă, şi am doar cuvinte de laudă pentru băieţii de toată isprava de la Casa Jurnalistului, dar şi în cea, să zic aşa, consacrată. Am urzicat presa vândută pe nişte galbeni, dar i-am urmărit cu uriaş interes pe Pleşu, CT Popescu, Cătălin Tolontan, Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Marian, Moise Guran, Lucian Mândruţă, chiar şi pe Cornel Nistorescu, atunci când au abordat această temă. Or, oamenii ăştia tot presă se cheamă că fac, nu? Iar cei mulţi şi nevăzuţi, care au făcut fotografii splendide şi update-uri scrise pe genunchi după miezul nopţii, tot ziarişti se numesc.

Ceea ce îi lipseşte însă presei e capacitatea de a valorifica această victorie de etapă. Oamenii au frecventat asiduu media în această perioadă, fie şi din motive care nu le fac cinste ziariştilor, dar ca să revină şi după ce această minune românească se va duce pe apa pe Sâmbetei, e mai dificil.

Îngăduiţi-mi să vă întreb când aţi dat ultima dată bani pe ştiri? 

Şi de ce ar reveni? Presa nu s-a predat, asta e evident, doar s-a extins în toate mediile posibile, gratuite sau ba. Ceea ce pare însă pierdută iremediabil e graniţa dintre presa de calitate şi cea tabloidă. Şi, ca un făcut din legile lui Murphy, nu presa de referinţă a luat lecţii de la cea excesiv de colorată, ci taman invers.

Ştirea a ajuns în acest mileniu o capcană de şoareci. Când o scrii, foloseşti mouse-ul, apoi îl îndemni pe cititor să şi-l folosească pe al lui, ba chiar de mai multe ori, până când se simte dezamăgit ca un şoarece căruia i-a mirosit a caşcaval, dar când să îmbuce din el, pac!

Din acest motiv, cred că presa o să mai dea din mâini până va ajunge la muzeu. Din păcate, ştirea e cea care a murit. În acest mediu, în care se răspândeşte orice cu o incontrolabilă repeziciune, nimeni nu mai ştie cine a dat primul o ştire, prin urmare, nici nu se mai poate făli cu asta, fidelizându-şi publicul. Toţi avem toate ştirile, aproape în acelaşi timp. Or, n-o să ne apucăm de literatură, care, vorba poetului Ezra Pound, înseamnă ştiri care rămân ştiri. Nici n-o să vindem gogoşi, scuze că mă ascund după oameni mai înţelepţi, pentru că jurnalismul ar consta în a le spune că lordul Jones a murit celor care n-au crezut niciodată că lordul Jones a trăit (G. K. Chesterton).

Îngăduiţi-mi să vă întreb când aţi dat ultima dată bani pe ştiri? Când aţi cumpărat un produs jurnalistic doar pentru ştiri şi atât (excepţie făcând „Evenimentul zilei“ din primii ani, când faptul divers, adesea cosmetizat, se vindea singur)? Niciodată? Aşa crede şi analistul media Jack Shafer. Fiindcă ştirea a fost totdeauna subvenţionată. De Mica Publicitate, de ghidurile TV, de cărţi şi de DVD-uri, de şantaje economice (modelul „Ziua“ a făcut o frumoasă carieră la noi), de suplimente imobiliare, auto etc. Numai că în această epocă virtuală, toţi pilonii care înveleau ştirile, fiind vânduţi la pachet, s-au privatizat şi au încetat să mai stipendieze ştirea. N-am descoperit eu roata când zic că Internetul ne-a luat tot ce era mai vandabil şi ne-a lăsat doar cu ştirile, pe care nu vrea nimeni să le cumpere. De unde şi verdictul nemilos al lui Shafer: ştirile online n-au făcut niciodată bani şi, foarte probabil, nici nu vor face.

În acest caz, ce mai putem face noi, cei cărora le mai lasă gura apă după presă? Să ne unim? Ha, nici nu poate fi vorba! Să încercăm să reînviem exclusivitatea? Ar fi o variantă. Mi-e jenă că invoc exemplul personal, dar articolul despre Bear Grylls a făcut 18.591 de afişări pe adevarul.ro, mai mult decât toate celelalte postări la un loc. Sigur, e vorba despre un englez pe care-l cunoaşte toată planeta. Şi, evident, n-am vreun merit excepţional că am fost singurul ziarist român la întâlnirea cu omul de la Discovery. Dar sigur a contat că acest text nu apărea peste tot, şi pe site-urile televiziunilor, şi pe cele ale tabloidelor. Articolul era, de fapt, o ştire.