Ultimul olar din Slătioara

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cele cinci sate ale Slătioarei au stat întotdeauna ca un ciorchine în jurul satului Olari, dar satul ca atare, cu multe cătune de olari şi vărari nu mai există de fapt, pentru că şi ultimul olar, Victor Gheorghiţă, s-a petrecut, sunt 10 ani de atunci, dacă nu şi mai mult, şi el vieţuia la începutul cătunului Potreşi, în capul unui pripor care ducea spre Hurezi şi care a şi dat, cu neamul lui, olari vestiţi ai ceramicii de Hurezi.

O fată a lui, acum hurezeancă, a expus cu bărbatul ei, Mischiu, celebrele străchini şi taiere pe pajiştea din faţa Case Albe de la Washington.

Victor Gheorghiţă, din capul priporului Potreşilor, stătea într-o căsuţă cu două camere şi un pridvor, toate pline de oale, tavanele căptuşite cu scânduri pe care atârnau oalele la uscat şi, într-una din cele două camere, chiar şi locuia el cu muierea lui unde avea şi roata, unde şi dormea, şi unde şi mânca în fiecare zi pe masa cu trei picioare pusă în pat.

Tot satul Olari, inima Slătioarei, era plin de olari şi de case cu două camere şi cerdac şi muşcate şi tavanele căptuşite cu oale de pământ puse la uscat şi ei cu copii lor şi cu nepoţii lor, în aceste două camere şi dormeau şi răsuflau în aerul umed al humei din care se făceau oalele şi aşa au crescut copii Slătioarei, de sute de ani, însă olarii s-au rărit mereu, s-au rărit şi roatele de făcut oale, s-au rărit şi varniţele şi vărarii, s-au rărit şi carele cu boi cu care olarii Slătioarei cărau la Vale, spre câmpie, până la Dunăre, străchinile şi oalele lor într-un comerţ original, arhaic, plin pe plin, adică o oală pe plinul ei din grâu şi porumb al mirificei câmpii olteneşti.

Toată copilăria mea am crezut că Amaradia, un sat din Gorj, cu apa lui numită la fel, dincolo de Olteţ, e undeva în alt continent, în America Latină, până unde carele olarilor făceau două săptămâni iar azi, cu o maşină mică faci 7, 8, 10 minute. După Amaradia mai venea un sat şi mai departe, al cărui continent nu ştiam să-l identificăm, care se numea Scoarţa şi până la Scoarţa, din satul Olari al Slătioarei, făceai două săptămâni cu carul cu boi. Acum în 15-20 minute eşti la Scoarţa şi pe măsură ce trecea timpul copilăriei, descopeream că şi Câmpul Mare, care ducea la Târgu Jiu şi Scoarţa şi Amaradia, sunt pe acelaşi continent, Europa, şi pe acelaşi judeţ Vâlcea.

O mitologie întreagă şi-a încheiat izvorul de legendă odată cu risipirea până la pieire a olarilor Slătioarei care au dat, cum ziceam, ceramişti vestiţi, care au expus opera lor hurezeană pe pajiştea Casei Albe de pe continentul Nord American.

Cu petrecerea lui Victor Gheorghiţă, din priporul Potreşilor, s-a încheiat mitologia izvor al olăritului, iar Slătioara a devenit mult mai săracă sufleteşte. Acest Victor Gheorghiţă cu meseria lui de olar şi cu numele lui continuă să trăiască cum trăiesc amintirile care se petrec şi ele odată cu noi.

Mi-l amintesc lucrând pe roata de oale, rămăsese singur în căsuţa lui cu două camere, făcea tot mai greu oale şi străchini, arsul lor în cuptor era şi el tot mai greu pentru un om bătrân pe care numai ambiţia îl ţinea călare pe roata de oale. Rămăsese şi fără carul cu boi şi fără boii cei tineri cu care mai aducea lemne de foc pentru cuptor din pădurile mestecenilor şi de unde aducea în trăistuţe ţesute în război negru de Slătioara, grunjoare de metal aflat în pământul mestecenilor din care hurezenii ceramişti făceau şi mai fac verdele lor bătând spre negru, vestit, măcinând grunjoarele de metal şi făcându-le pulbere şi din pulberea aceea cu apă, celebra culoare verde ca ochiurile lacurilor din vârful Măgurei Slătiorului.

Fugăriţi de globalizarea agresivă, nu mai avem timp astăzi de poveştile olăritului, chiar dacă ceramica de Hurezi a devenit şi cu ajutorul Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani valoare recunoscută ca simbol al culturii universale prin UNESCO, iar târgul de la Hurezi, cel mai important din România pentru ceramică, se ambiţionează şi el, ca Victor Gheorghiţă, să pună la cale o Universitate europeană a ceramicii, idee ce ar merita să fie susţinută de forurile culturale naţionale, dacă nici acestea n-ar suferi de boala galopului globalizării cu orice preţ, chiar şi cu preţul pierderii identităţii naţionale, pierdere care ne ameninţă îngrijorător.

Dar să mă întorc la ultimul olar din Slătioara, pentru că el, am mai spus, s-a petrecut de mai bine de un deceniu şi odată cu el intră în amintire, gata să se piardă şi ea, o mitologie.

Mă gândeam, deunezi, cât de mult ar merita să se facă cercetările de rigoare spre a se strânge toate documentele ţinând de această mitologie pentru că, în ea, se află, în inima ei, şi la izvoarele ei argumentele spiritualităţii noastre identitare.

Cu mai bine de 20 ani în urmă, l-am întâlnit pe unul dintre cei mai de seamă oameni de ştiinţă români, cunoscător inegalat al întregii mitologii naţionale ţărăneşti româneşti, profesorul Ion Ghinoiu şi, bucurându-mă atunci de direcţia unei edituri, Editura PRO, i-am sugerat un Calendar ţărănesc în care zilele anului să fie justificate, fiecare, în paralel cu calendarul creştin-ortodox, cu argumentele „păgâne” ale civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti.

Calendarul a apărut în două sau trei ediţii de atunci, fiecare nouă ediţie îmbogăţită de savantul Ion Ghinoiu şi, acest calendar, ar merita să fie tras în tiraje de masă şi pus la dispoziţia întregii şcoli româneşti; în el se află un tezaur de valori care ţine de experienţa milenară şi de fantezia prodigioasă ale ţăranului român şi de filosofia lui identitară de viaţă şi ar merita să fie un reper în pregătirea pentru apărarea identităţii spirituale naţionale.

Galopul globalizării cu orice preţ în spaţiul cultural, dacă nu suntem prevăzători cum sunt şi francezii, în primul rând, şi spaniolii şi italienii şi englezii, mergând până la a veghea apărarea identităţii lingvistice, ne vom trezi într-o zi mai săraci.

Iată de ce cred că, odată cu Victor Gheorghiţă din priporul Potreşilor satului Olari al Slătioarei, Slătioara întreagă e mai săracă.

Am mai spus o dată, răspunzând la o întrebare reportericească, şi anume că şi la Slătioara, când vine vorba de ţărani, cel puţin aceia pe care i-am iubit eu şi i-am descris în Nişte ţărani, nu mai sunt demult şi că la Slătioara, ţărănesc a rămas doar cerul cu stelele lui din totdeauna.

Altfel, cum zicea un prieten al meu, ne bate vântul din toate părţile!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite