Ultima învăţătură

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
tata final

„Ptiu, ce prost am fost!“... Maşina aleargă prin Bucureşti, făcându-şi cu greu loc pe străzile ce par mult prea înguste. Ochii-i rămân aţintiţi pe geam şi frate-meu se uită către mine, oarecum panicat. Distanţa faţă de Spitalul Militar nu e mare, însă totul ne pare potrivnic. „De ce ai fost, bre tată, prost?“, îl întreb eu în încercarea de a-l face să vorbească şi cu noi. „Că nu am ştiut să-mi trăiesc viaţa, măi copii!“.

Înghit în sec. Ştiam poveştile despre cum şi-a trăit viaţa până am apărut eu şi am văzut cum a trăit-o de atunci. Întotdeauna am avut senzaţia că a trăit doar pentru noi şi că întreaga sa existenţă era ghidată doar de dorinţa ca ai lui copii să fie nişte oameni demni, cinstiţi si care aduc bucurie în jurul lor. Copiii erau tot ceea ce avea mai scump pe lume şi nimic nu părea a fi un efort atunci când era vorba de a face ceva care să le facă viaţa mai senină. Chiar dacă acest lucru însemna că a lui devenea mai complicată şi, de multe ori, chiar mai grea...

Mi-a venit in minte faptul că, de cele mai multe ori, venea cu pachetul, pe care mama i-l punea în geantă atunci când pleca la munca, intact chiar dacă lucra în ture de 12 ore. Ajungea acasă, îl scotea din gentuţa lui de umăr, şi-l rupea în patru. Fiecare dintre noi primea o bucată din sacrificiul lui de peste zi şi el ne zâmbea calm, mângâindu-ne pe creştet. Mama îl dojenea blând „Ai să te-mbolnăveşti, Mircea”, însă el continua să ne privească cum mâncăm, ignorând-o. Ne povestise cum senzaţia de foame cruntă, trăită de prea multe ori în copilăria lui, face să simţi cum te rupi în bucăţi şi cum el şi-a promis că ai lui copii nu vor experimenta vreodată acele senzaţii. Nu am făcut-o cât am fost în grija lui, chiar dacă acest lucru a însemnat că el, încă, uneori, o făcea...

Nu-mi aduc aminte ca tata să fi avut, vreodată, o pereche de ghete. Iarna, când tramvaiul nu mai circula din cauza nămeţilor, cei 10 km de mers pe jos, de la Bazinul Nou până la noi acasă, îi transformau picioarele într-un morman de carne creaţă de un roşu aprins. Era senin când îşi punea picioarele într-un lighean cu apă caldă şi nimic nu putea să-i alunge liniştea dată de prezenţa noastră. Mânca ultimul la masă, el şi mama alegându-se cu ceea ce rămânea de la noi. Copil fiind, nu puteam să înteleg cum dragostea de copii îţi poate inhiba nevoile primare, ştiu însă că mă bucuram de aceste „drepturi”. Şi nici nu cred că le dădeam prea mare importanţă sau că apreciam efortul mai mult de câteva secunde....

În fiecare septembrie, pentru a ne cumpăra cele necesare începutului de an şcolar, făcea împrumut la CAR. Cu toţi banii în buzunar, mergea cu noi la librăria din cartier şi plecam de acolo cu braţele pline cu caiete şi rechizite, restul de bani fiind alocaţi pentru uniforme. Îi surprindeam licărirea din ochi la auzul râsetelor noastre de bucurie şi acum realizez că atunci se simţea tare mândru. Ştia că noi vom putea să fim ceea ce el şi-a dorit, dar nu a putut, şi că vom reuşi să facem ca efortul împrumuturilor veşnice să nu fie resimţit ca un sacrificiu. El îşi dorise tare mult să continue şcoala, însă moartea mamei sale atunci când el avea numai 13-14 ani l-a obligat să meargă la muncă şi să-şi câştige pâinea. A făcut-o, promiţându-si că atunci când va avea copii va face tot ce va putea ca ei să înveţe şi să fie „oameni la locul lor”.

De câteva ori, la ceartă, atunci când cereau mai multă responsabilitate de la mine, mai ales în ceea ce priveşte şcoala, le spuneam că „e datoria lor să aibă grijă de mine” şi că „nu eu am cerut ca ei să-mi fie părinţi”. Ştiam că, dacă spun asta, mama se va bloca şi tata va refuza să continue să vorbească cu mine. Mi se părea că merit tot ceea ce primesc şi nu eram deloc conştient de eforturile care se făceau pentru ca eu să fiu, cât de cât, în rând cu toţi ceilalţi prieteni ai mei. Şi nici de durerea pe care vorbele mele o provocau...

Cu aceste gânduri în minte, „nu am ştiut să-mi trăiesc viaţa!” spus de tatăl meu îmi suna, mai degrabă, ca o înjurătură care ne era adresată decât ca un regret. Fusese o săptămână în care moartea îi dădea târcoale şi el îşi contempla viaţă proiectată pe geamul maşinii mele.

Timp de două zile l-am mângâiat şi l-am sărutat cum nu am făcut-o vreodată. Nu o făceam dintr-un sentiment de vinovăţie, ci, poate, pentru că realizasem că tatăl meu nu era veşnic. Privirea şi zâmbetul lui din acele zile, pline de dragoste, m-au făcut să înţeleg că ceea ce zicea în maşină nu avea nicio legătură cu vreun regret şi că nu avea cum să-i pară rău că a trăit pentru noi. Era doar o ultimă învăţătură pe care a încercat să ne-o dea, în felul lui, astfel încât să nu simţim că ne „dă lecţii”.

La două zile după, a plecat. Discret şi fără să supere pe cineva, aşa cum a şi trăit. A lăsat în urma lui patru băieţi şi un îndemn de a ne trăi viaţa aşa cum ştim mai bine!

Săptămâna asta se împlinesc 8 ani de când încerc să fac asta, cu gândul la spusele dinaintea morţii lui.

Sper, tată, ca de acolo de unde eşti să te uiţi la mine ca la cel ce încearcă să se bucure de fiecare clipă pe care o trăieşte...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite