Priviţi-o bine - nu are nicio umbră de îndoială că nu aşa ar trebui să fie. Priviţi-o bine - cum totul i se cuvine, cum devine soare, cum descinde din Tarantino, fără să tresară, fără să i se pară prea mult, prea greţos sau, măcar, prea amuzant.

Nu rătăciţi, nu ignoraţi aceste fraze ale lui Teodor Baconschi: „Eu, Elena, sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să faci eforturi monumentale să nu cazi sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinătatea oamenilor de valoare". Fără această defilare a epitetelor, Cântarea Elenei nu ar fi căpătat greutatea intelectuală adecvată şi era păcat, mare păcat. Preşedinte al Norvegiei să fi fost, şi te-ai fi luminat tot, ajuns acolo, atât de aproape de prima fiică dacă nu a Pleşcoiului, măcar a judeţului Buzău.

Faceţi un efort monumental şi ascultaţi-l şi pe Gabriel Oprea, „şeful Mafiei personale a lui Adrian Năstase", astăzi un om „reevaluat" de Traian Băsescu însuşi. Se aude limpede, nu e nevoie de oareşce ureche muzicală. Generalul e ferm, înşiră complimentele ca şi cum le-ar elibera din adânc, are un tempo care l-ar mâhni până şi pe Caţavencu: „Doamna ministru este un lider competent. O spune un om care nu o laudă nici pe maică-sa dacă nu merită". Copleşitoare vorbe, zguduitor moment de dramoletă.

Are dreptate şi Cristian Boureanu: soţia domnului Cocoş chiar este motorul unei generaţii. Generaţia vânzărilor anterioare, generaţia traseismului politic la început de drum, în perioada tulburărilor ideologice, generaţia scenelor supraevaluate, generaţia nimfelor care nu se tem de ridicol, generaţia autostrăzilor pitice. Urmaşii lui Traian.

Nu o desconsideraţi, căci este o generaţie care se sacrifică. Recitiţi această cugetare a doamnei Elena Udrea, aceste câteva gânduri de la începutul verii: „În perioada asta, să ai şi funcţie publică şi să iei şi bani de la stat creează o problemă de imagine. Trebuie înţeles lucrul acesta, e un sacrificiu". Într-o democraţie, exprimarea unor gânduri atât de măreţe ar fi echivalat cu finalul unei cariere. În România merge şi aşa. Măcar avem frunza.