Tu, omul cui eşti?

În România se trăieşte bine dacă eşti  «omul lui...».

Ca să nu apuci anii în care ai să regreţi că ai trăit degeaba în România, trebuie să cauţi să devii omul cuiva. Pentru că în această ţară trăieşti bine dacă eşti „omul lui...". Nu contează al cui, dar trebuie să fii „omul lui...". Aşa ai slujba asigurată, ai perspective de promovare, vei câştiga concursul pentru funcţia pe care o râvneşti şi vei fi cineva în lumea asta. Să nu ne îmbătăm cu apă chioară: nu putem cu toţii să ajungem „omul" lui Băsescu, al lui Iliescu, al lui Vîntu, al lui Mitrea, Năstase, Patriciu, Udrea sau Voiculescu. Important: trebuie să ajungi „omul" unuia care trăieşte şi are putere. (Eşti de-a dreptul ridicol să doreşti să fii „omul" unui mort, cum ar fi Nicolae Ceauşescu. Dar poţi învăţa din romanul „Idiotul" al lui F.M. Dostoievski cum slujbaşul Lebedev se ploconeşte să intre sub „aripa" odiosului Semion Parfionovici Rogojin: „Îmi las nevasta, copiii, dar înaintea ta am să ţopăi! Acordă-mi cinstea asta, rogu-te... acordă-mi-o!")

Să fii „omul lui..." ţine loc de competenţă, de facultate, de şcoli înalte în străinătate şi îţi conferă puterea să dai de perete orice uşă. Dacă nu reuşeşti să ajungi atât de sus, să fii „omul preşedintelui", al unui mogul sau al unui baron local, trebuie să te orientezi şi să te mulţumeşti cu ce apuci. Există un număr limitat de locuri. Dacă ţi se oferă oportunitatea de a deveni „omul" şefului care îţi face pontajul şi care te evaluează, fie că este o mediocritate ori un idiot, nu trebuie s-o ratezi. Merită efortul. Să dai din cap la orice prostie pe care o spune, să nu crâcneşti la sarcina aberantă pe care ţi-a dat-o, să-i plăteşti mobilul, să-i imiţi înjurăturile sau grosolăniile, să-l lauzi, pe scurt, să-l pupi în... Merită! Ne-au învăţat asta propagandiştii PCR? Dar şi tinerii noştri cruzi, crescuţi fără frică de partid şi fără presiunea ideologiei comuniste, caută cu pasiune să ajungă „omul lui..." Aşa încât, „moştenirea grea" a comuniştilor nu pare să aibă vreo vină în acest comportament împământenit.  

Societatea românească este plină de „oameni lui..." Între ei se ţes şi se servesc interesele, se fac afacerile şi se împart banii şi puterea. Politica, afacerile, sindicatele, cultura şi chiar viaţa într-un biet birou sunt organizate pe acest sistem. Pentru a pătrunde în „elită" trebuie să dai semne de loialitate şi să afişezi calităţi de pupincurist. Trebuie să munceşti în această direcţie. Dacă nu vei reuşi să ajungi „omul lui...", vei trăi în afara „sistemului", pe lângă grupul care premiază, departe de gaşca ce oferă bonusuri şi la porţile bisericuţelor pline de aplaudaci frenetici. Şi ai să sfârşeşti în postura unui frustrat plângăcios, care boscorodeşte, un loser caraghios!

Ispita de a ajunge „omul lui..." este mare. Pentru că deriva morală în care trăim a compromis demnitatea, onoarea şi cinstea. Goana după înavuţire şi putere, grija zilei de mâine, chinul de a găsi frumosul sub mâzga derizoriului riscă să ne distrugă credinţa în forţele proprii. Avem nevoie de modele de competenţă şi de moralitate, şi nu de locuri rezervate la masa slugilor dispuse să ţopăie.