Trei-patru întrebări naive

Stau la Slătioara primăvara, vara mai ales, toamna şi iarna, câteva luni pe an şi se întrerupe curentul când ţi-e lumea mai dragă, ori fiindcă plouă, ori fiindcă trăsneşte, ori fiindcă nu plouă şi este senin sticlă, ori fiindcă ninge ca acuma când scriu, ori fiindcă este secetă.

Se întrerupe de la Craiova – ni se spune – din capitala Olteniei, unde împarte şi dirijează producţia românească de curent o firmă străină, mi se pare cehească, ca şi când noi n-am găsi în toată Oltenia câţiva ingineri deştepţi, câţiva contabili, câţiva funcţionari băştinaşi care să ne împartă curentul.

Noi, românii, împărţim pe undeva avuţia altora?

La Oltchim lucrurile nu sunt clare nici acum, nu se ştie cât merge şi cum merge, ce merge din uriaşul de odinioară Oltchim, însă în curtea cu pricina o firma poloneză concasează piatră albă de calcar de la Bistriţa şi scoate o producţie chimică pe care, pe semne, ne-o vinde şi nouă, nu numai în toată lumea. La ei, merge treaba!...

Ca să ajungi la Bistriţa, în muntele Arnotei, să exploatezi calcarul, urci pe un drum ca vai de mama lui, praf, pulbere, pietroaie, noroi, când plouă, un dezastru. Este un curat sacrificiu să ajungi la Mănăstirea Arnota cu o maşină normală proprietate personală ca să vezi mormântul celui mai mare ctitor român, domnitorul Matei Basarab, cel care a unificat prin cărţile de limbă românească, tipărite de el şi răspândite în toate provinciile româneşti din care s-a născut România. Dacă drumul ducea la mormântul lui Sobietcki, era neted ca în palmă şi pelerinii nu mai aveau loc să pună flori pe mormânt.

Nu ştiu cum au fost făcute contractele de către noi, încât drumul pare că nu aparţine nimănui, în orice caz, nouă în niciun caz. Este un dezastru şi nu roşeşte nimeni.

La Tulcea şi în toată Delta, cu ieşire la Marea Neagră prin Sulina, peştele la restaurante, la pensiuni, la cârciumi, în capitala judeţului, în staţiunile Deltei, peştele se găseşte îngheţat şi este majoritar adus din străinătate. Noi n-avem piaţă de peşte la Tulcea, în Deltă, la Sulina, peşte proaspăt din apele româneşti, din Dunăre, din braţele Dunării, din bălţile Deltei, unde, în toate, altfel, se pescuieşte tot anul. Cumpărăm şi vindem peşte îngheţat din străinătate. Şi iarăşi nu roşeşte nimeni.

Ni se spune mereu cât de mulţi bani intră în bugetul ţării din export. Noi făceam înainte, vreau să zic România, o producţie petrolieră recunoscută în toată lumea şi o vindeam! Făceam macarale înalte, făceam locomotive electrice la Craiova, aveam o industrie chimică la Piteşti care fumega din toate coşurile, mergea şi Oltchimul, până şi la Horez mergea o fabrică de stofă de mobilă cu cartele electronice, aveam o industrie a producţiei chimice la Borzeşti, dar unde dracu n-aveam o fabrică de aragaze, alta de frigidere?... Acum nu facem nici ace de gămălie!

Nu ştiu ce producţie industrială exportăm de cresc atât de tare exporturile noastre? Dar, aflăm că am început să împrumutăm bani de la băncile străine. Sigur, toate astea sunt întrebări naive!

Acum, când s-a petrecut iar 24 Ianuarie, Ziua Unirii, aflăm iar că Unirea şi cea Mică şi cea Mare au făcut-o oameni tineri şi cultivaţi la şcoli înalte în Occident de unde toţi s-au întors acasă şi cu ştiinţă de carte şi luminaţi şi cu dragoste de ţară au făcut Unirea: şi Kogălniceanu şi Cuza şi Vasile Alecsandri şi Brătienii şi Lahovarii şi Câmpinenii şi mai ştiu eu cine, toţi cu şcoli înalte, şcoliţi, vreau să zic. Şi când scriu aceste rânduri şi abia ieri a fost 24 ianuarie, Ziua Unirii, noi suntem pândiţi de atâta dezunire şi politicienii noştri sunt şi ei tineri, dar cum zicea ironic filozoful Petre Pandrea „de o incultură enciclopedică“. Să nu-i pui să spună repede, pe loc, ce carte au citit ultima dată!...

Nu pune pe nimeni pe gânduri întrebarea asta naivă?

Nu se ambiţionează nimeni să compare cultura, ştiinţa de carte a celor care au făcut Unirea cea Mică sau De Bază, cum zicea, ieri, foarte bine, patriarhul Daniel, confirmat de preşedintele Academiei, Ioan Aurel Pop, care au făcut sărbătorile noastre naţionale, cu îngrijorătoarea incultură enciclopedică a politicianiştilor noştri, care stă la temelia dezbinării pe care o trăim azi?

Nu face nimeni nicio legătură între nobila verticalitate intelectuală a înaintaşilor pomeniţi şi flexibilitatea coloanei vertebrale a analfabetului cultural care stupefiază prin lipsa de grijă cu care acesta nu poate pune de acord subiectul cu predicatul în limba română, vreau să zic, în limba comunicării de-acasă?

Un absolvent de studii superioare recente s-a scuzat într-o zi, de faţă cu mine, că nu poate citi o scrisoare scrisă de mână, fiindcă el nu poate citi un înscris de mână. El ştie să apese doar pe tastatura pe care este desenată litera R, de la repetent, de tipar.

Şi cum bine se ştie sunt multe întrebări naive la care nu avem deocamdată demnitatea necesară, dar firească, să răspundem.