Sub sărutul derby-ului

Nea Costică vinde verdeaţă la un colţ de stradă ca să-şi întregească pensia meschină.

Îi trec prin preajmă zilnic. Invariabil, ne cufundăm în lumea fotbalului, tachinându-ne. Surprinzându-mă odată într-un pulover vişiniu mă suspectează de simpatii rapidiste, replica mea fiind moale, râzgâiată. Deunăzi am pariat, simbolic, pe derby-ul de la Cluj.

El mergea pe mâna Stelei pe care o adoră, eu pe a gazdelor. El avea ca argument patosul, eu isprava clujenilor de la Urziceni şi subjugarea steliştilor de către Ceahlăul, când gazdele se fripseseră în Ghencea cu razele „lanternei roşii". Evident, egalul avea să ne împace. Şi să ne convingă că Liga lui Mitică se zbate să trăiască din plin. Derby-ul a avut de toate: angajament, ritm, sete la finalizare, tehnicitate vădită, risipă de efort, uşoară nebulozitate de oameni întărâtaţi.

A impresionat şi ţinuta portarului Tătăruşanu, curajos, calm şi agil. Există, din fericire, o inflaţie de portari dotaţi în campionatul nostru, provocându-i lui Răzvan Lucescu dulci poticniri în materie de selecţie. Din păcate, reluarea sezonului a parafat agonia Craiovei.

Într-un oraş care năştea fotbalişti de rasă cu voluptatea cu care înfloresc bobocii în răsaduri mănoase, echipa sa a rămas orfană de suporteri, ostracizată şi exilată la Turnu Severin, unde spectatorii au golit şi ei tribuna când se întrezărea înfrâgerea în faţa anonimului Gaz Metan. Mă tem că patronul alb-albaştrilor e prea Mititelu pentru un război atât de mare.