Singurătatea lui Don Giovanni

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Scenă din Don Giovanni, pus în scenă de Andrei Şerban, la Opera Naţională Bucureşti
Scenă din Don Giovanni, pus în scenă de Andrei Şerban, la Opera Naţională Bucureşti

Am văzut spectacolul de operă „Don Giovanni“, montat de Andrei Şerban la Opera Naţională Bucureşti*. Un spectacol brici, care taie în carne de vie. Carnea societăţii în care trăim.

M-am gândit că personajul Don Giovanni este un tip foarte singur. În ciuda faptului că a sedus mii de femei (riguros notate într-o agendă electronică, în montarea lui Andrei Şerban), că are o slugă credincioasă, Leporello, care-i îndură toate poftele şi poruncile, şi că are trecere în mediile nobiliare. Înclin să cred că Don Giovanni este tipul politicianului român, al baştanului dâmboviţean. Îşi construieşte aşa-zisele prietenii numai pe interese, seduce electoratul cu minciuni, promisiuni deşarte şi manipulări, aruncă cu bancnote în stânga şi-n dreapta şi, nu în ultimul rând, este în stare să ucidă. Cu sânge rece. Don Giovanni nu trăieşte nicio clipă de remuşcare pentru că l-a ucis pe Comandor. Aşa cum şi politicianul român, un ucigaş al speranţelor şi al încrederii celor care l-au votat, nu suferă vreun proces de conştiinţă, el nu este responsabil, nu greşeşte niciodată, alţii sunt de vină! Totul i se cuvine. O viaţă trăită numai pentru satisfacerea poftelor, fără regrete, fără afecţiune, fără să dăruiască, preocupat de manevre, sforării şi trucuri ieftine pentru a-şi atinge scopul suprem: încă o cucerire feminină, în cazul lui Don Giovanni, un vot în plus, în cazul politicianului.

Don Giovanni se crede nemuritor. Ca un politician care a pus mâna pe o funcţie înaltă de stat.     

Don Giovanni este obsedat de imagine, îi place să fie văzut şi admirat. Politicianul român este nelipsit de la talk-show-urile TV. Aşa cum, în spectacol, stafia Comandorului îl urmăreşte pe Don Giovanni, aşa şi imaginea politicianului român a ajuns să ne contamineze existenţa, oricât de dezinteresaţi pretindem că suntem de lumea politică. Asta este interpretarea mea, ca spectator al montării lui Andrei Şerban. Dar pe mine m-a impresionat singurătatea lui Don Giovanni. E singur şi arogant, singur şi dispreţuitor. Nu merită compătimit. Este atât de sigur pe sine încât nu concepe că, într-un târziu, va muri. Se crede intangibil şi nemuritor. Ca un politician care a pus mâna pe o funcţie înaltă de stat.

Nimeni nu-l plânge pe Don Giovanni când moare. Niciun regret. Dar nici nu se bucură. Don Giovanni pare o „cantitate“ neglijabilă. Leporello anunţă că îşi va căuta alt stăpân pe care să-l slujească. Atât timp cât vor exista slugi voluntare vor fi şi stăpâni precum Don Giovanni. Există în scena finală a spectacolului o imagine memorabilă: Comandorul şi Don Giovanni stau nemişcaţi la aceeaşi masă. Nu se privesc. Se uită spre spectatori. Victima şi călăul, la aceeaşi masă. Şi imaginea asta îmi dă certitudinea că, şi în moarte, politicianul va rămâne tot singur, părăsit de îngerul său, însoţit doar de victimele pe care le-a chinuit, le-a batjocorit, le-a ucis. Asta o fi pedeapsa divină? Cortina cade într-o adâncă tăcere. 

* „Don Giovanni“, muzica de Wolfgang Amadeus Mozart, libretul de Lorenzo da Ponte, dirijor Ciprian Teodoraşcu, Opera Naţională Bucureşti.

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite