Româneala de consum (Minciuna şi Performanţa)

Nu sunteţi surprinşi de cât de mult liderii politici, de la prim-ministru la preşedinte, de la preşedinţi de partid la cel de Senat, se acuză reciproc de minciună? Cuvântul e aruncat fie ca o acuză, fie ca o înjurătură, fie ca o albie de porci care să murdărească. Speranţa e, dacă se poate, ca efectul să fie letal, adversarul politic să muşte ţărâna, praful de pe toba care i-a vestit atunci succesul politic.

         Dar poate nu sunteţi atât de surprinşi! Căci acuza de minciună pare să fi devenit de ceva timp o manea politică strigată, ţipată la diverse ocazii. Pare o, nu pot spune “ţigăneală”, voi spune, deci, o “romeală”, sau, mai bine, o “româneală” de consum pentru politicieni şi electorat deopotrivă. E de…”admirat” această performanţă a mediului nostru politic: să înneci totul în fumigenele declaraţiilor prin care adevărul este escamotat cât mai mult timp cu putinţă.

         Ce este de “admirat” aici? În primul rând faptul că minciuna este sinonimă cu negarea evidenţei. Când se produce un fapt, un plagiat, o declaraţie falsă întrun act public, o însuşire ilicită, toate acestea… nu există. Dacă, totuşi, evidenţa este săritoare în ochi, minciuna este instituţionalizată: o comisie, o structură sunt puse să lucreze în sensul patentării minciunii. Minciuna instituţionalizată permite, cum se ştie, nu numai ascunderea, uneori definitivă, a adevărului sub preşul sferei publice, ci şi erodarea capitalului simbolic pe care îl are adevărul în sfera publică. Oamenii ajung, într-o bună zi, de fapt într-o o zi rea, să nu mai creadă în adevăr. Am ajuns aici în România? Ce credeţi?

         Unii spun că da, alţii, disperaţi, dar de bună credinţă, ajung să plece din ţară sau îşi îndeamnă copiii, adulţi acum, să o facă. Exodul profesional este acum similar exodului politic de după mineriada din 1990. Oamenii nu mai cred că, profesional, pot avea un viitor în propria lor ţară, tot astfel cum, atunci, îngroziţi, oamenii au părăsit ţara pentru că nu mai vedeau că România poate, politic, să meargă într-o direcţie sigură, democratică. Scăderea progresivă a încrederii devine cancerul care modifică, atacă celulele sănătoase ale sistemului social. Performanţa de a realiza această neîncredere este a politicului care, în anumite situaţii, a instrumentat mass-media în această direcţie. Nu se va putea evalua vreodată în ce măsură political şi audiovizualul românesc au contribuit la această situaţie. Nu se va putea vreodată evalua cum nu au reuşit să dea încredere cetăţenilor-consumatori.

         Performanţa politicului bazat pe minciună este “admirabilă” (citeşte: incredibilă) şi pentru că opereză o spălare a creierului remarcabilă:  induce spectatorilor o stare de acceptare nediferenţiată a performanţei negative. Aceasta e consumată zilnic şi, precum în cazul alimentelor care conţin toxine, obişnuiesc corpul social cu anihilarea reacţiei. Anticorpii revoltei nu mai funcţionează. Dar, nu-i aşa, noi, în România suntem …obişnuiţi cu asta. Avem un antrenament prelungit în acceptarea stării de fapt.

         Dacă s-a analizat îndeajuns cum poate fi minţit electoratul, mai puţin a fost vorba despre cum poate minţi electoratul. Pe cine? Pe reprezentanţii săi, desigur. Pe politicienii care candidează cu platforme politice conforme nevoilor, speranţelor sale, pe patronii, strategii, realizatorii din mass-media care ştiu nevoile, plăcerile membrilor audienţei. Astfel, nu se ştie cum, avem o politică semidoctă, slab performantă şi  canale TV care creează, de multe ori, falsa agendă publică dacă  nu cumva o şi transpun în practică prin invitaţii/invitatele multelor emisiuni de profil. Care profil? Talk-show, spectacolul taclalei, ore în şir sau emisiunile de divertisment care indică fără greş nivelul subcivilizatoriu al culturii tv. Cu greu mai găseşti în UE atât de multă vulgaritate la pachet orar, atât de mult furt de creier la gramaj. Te uiţi şi te întrebi: mintea acelora e de la “promoţie” sau e rezultatul castingului?

         Greşeala la vot e individuală, dar rezultatul ei e colectiv. Dar, poate, nu e o greşală. De aceea ne şi enervăm când platforma electorală nu devine fapt şi acuzăm de minciună pe cei care au promis. E greu de făcut decontul unei guvernări. Dar al unui ministeriat? Cât de des aţi auzit ca un guvern să recunoască un lucru bun  făcut de cel anterior? Cât de des aţi auzit ca un ministru nou să aprecieze lucrul bun făcut de predecesor? Mai niciodată. Pentru că cei dinainte au furat, au minţit. De 23 de ani. E o performanţă  să nu poţi face nimic ca lumea. Coşmarul oricărei democraţii, oricărei civilizaţii. Alimentaţi de româneala de consum  care ni se serveşte zilnic, nu putem face nimic ca lumea, nu jucăm după reguli, nu respectăm principii simple. Combustibil al bunului plac în varianta peiorativ balcanică, româneala de consum e spectaculoasă: ai capacităţi intelectuale remarcabile, talente ieşite din comun, dar ele plutesc ca biete rămăşiţe ale unui festin uitat, într-o zeamă performantă. Româneala de consum te ţine în viaţă, dar captiv. Vrei să trăieşti în ţara ta, să ai şansa să te poţi dezvolta, atunci serviţi minciună: e drogul distribuit public.

         Performanţa minciunii e egalată numai de minciuna performanţei.Ele nu cer pregătire specială. Cum plăteşte un politician performanţa proastă? La fel, în cazul unui ministru? Este mai rar în istoria contemporană ca o ţară să aibe şanse reale de dezvoltare şi să le rateze - nu pe toate - pentru că are o politică proastă şi un electorat dresat de o parte a mass media. Instinctele membrilor electoratului român înşelate de atâtea ori, par să se fi tocit. În cine să mai ai încredere? Poate în tine însuţi şi în tine însăţi. Dacă ai încredere în tine. Dacă da, fă un exerciţiu (dureros): nu te mai droga zilnic cu minciuna. Scapă de dependenţă. Încearcă, şi cu ajutorul prietenilor şi al altora, să nu mai accepţi “realitatea”. Aceasta e o mare minciună. Roagă-te cu adevărat, dacă eşti făcut astfel, gândeşte-te că între a face bine şi a face bine ceva diferenţa nu e foarte mare. Până la urmă toate se adună. Şi în ţara ta.