Religie şi democraţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aşadar, nolens volens, suntem obligaţi să luăm religia în calcul şi să învăţăm serios despre islam. Pe cale de consecinţă, o curriculă şcolară bine gândită şi bine predată despre religie şi istoria religiilor le-ar permite viitorilor tineri adulţi să înţeleagă mai bine lumea în care trăiesc şi să evite, de exemplu, farmecul aventurii unei înrolări în jihad sau „căsătoriile” cu un tânăr luptător cu expertiză în decapitări şi violuri.


În Orientul Mijlociu a apărut încă un conflict religios în Yemen; în Africa, Kenia, 149 studenţi ai unei universităţi au fost executaţi de islamiştii radicali din cauza apartenenţei lor la creştinism; în alte zone din Africa şi Orientul Mijlociu conflictele religioase dintre musulmanii shiiţi şi sunniţi, dintre musulmani islamişti şi creştini se intensifică. În Europa atentatele împotriva evreilor şi creştinilor coordonate de islamişti afiliaţi Al-Qaeda sau ISIS sunt monitorizate săptămânal de forţele de securitate[1], iar Consiliul Uniunii Europene îşi reconsideră strategia şi politicile de prevenire şi combatere a terorismului global.

Religia pare a fi foarte importantă în lumea islamică, iar escaladarea conflictelor pare să confirme acest lucru. Jihadul islamist pune accentul pe religie şi pe decadenţa culturii şi valorilor occidentale, oferind în schimb un „model” alternativ al unei purităţi şi rigori spirituale ghidate de Coran şi de codul Sharia, într-o interpretare medievală strictă. Decapitările şi omorurile simbolice – prin foc sau aruncare de la înălţime, alte metode de o cruzime care au înspăimântat lumea modernă – pretind a fi inspirate din învăţăturile mahomedane. Mă pricep prea puţin la religia islamică, deocamdată, pentru a intra în detalii teologice. Ceea ce vreau să remarc este faptul că religia şi dezbaterea despre religie trebuie să ne preocupe serios. De ce? Pentru că preocupă serios o bună parte a lumii globale în care ne mişcăm şi are influenţe şi consecinţe în lumea imediată în care trăim. Am avut recent nenumărate discuţii cu atei care pretind că religia este irelvantă, că ceea ce vedem astăzi sunt doar zgomotele surde şi disperate a unei lumi barbare luptându-se cu modernitatea până va eşua de la sine; că nu trebuie să ne preocupe Kenia şi Siria şi ISIS excesiv pentru că acolo sunt doar o mână de exaltaţi fundamentalişti care nu sunt treaba noastră, iar discuţia nu este despre religie, ci despre terorism; că acest secol va trebui să fie secular, aceasta ar fi prioritatea momentului; că religia nu are ce să caute în şcoli, în programa de învăţământ şi în spaţiul public; că este irelevant să ne auto-identificăm pe criterii religioase, ca fiind creştini, musulmani sau evrei. Recunosc că, jurist fiind, ideea de stat laic, fără religie în spaţiul public sau în şcoli mi se părea firească. Între timp mi-am schimbat radical opinia. De ce? Pentru că religia contează şi va conta şi în următorii 50 de ani şi probabil va conta până când întreaga omenire va fi extinctă. Pentru că nu putem înţelege de ce este religia atât de importantă pentru nişte oameni încât ucid barbar în numele ei în secolul XXI, dacă nu ne începem să ne punem nişte întrebări profunde. Cum vom înţelege lumea în care trăim dacă negăm civilizaţia în care ne-am născut, clădită pe creştinism şi valorile sale, sub asaltul unei alte civilizaţii şi alte religii? Cum să înţelegem mecanismul şi mizele islamismului fundamentalist dacă nu începem să ne informăm despre islam şi civilizaţia islamică? Doar negând realitatea şi predicând un viitor secular luminos în care toţi oamenii sunt egali şi putem trăi în pace, linişte şi armonie observăm că nu am reuşit să ajungem prea departe, dimpotrivă. Islamul radical este bine ancorat în societăţile europene cele mai dezvoltate şi cele mai tolerante şi se manifestă din ce în ce mai curajos antisemit şi anticreştin.

Cultura democratică în care am fost crescuţi ne obligă să acceptăm alte religii în mod liber, însă fără a pune o limită în care o altă religie se poate manifesta în spaţiul public în mod agresiv s-a dovedit o eroare (în Anglia), la fel cum o eroare a fost interzicerea religiilor în spaţiul public şi asumarea laicităţii (în Franţa), unde pe 7 ianuarie am avut atentatul celor doi fraţi musulmani radicalizaţi la redacţia Charlie Hebdo şi într-un magazin evreiesc. Aşadar, islamul radical nu mai operează în graniţe precis delimitate, este acelaşi la Garissa, Kenia şi la Paris, Franţa. Islamul radical se opune democraţiei şi drepturilor omului, mai ales drepturilor femeilor, şi încearcă – prin mijloace facilitate de cultura occidentală democratică – să impună codul Sharia în curţile de drept naţionale (cum se încearcă în Anglia, Danemarca, Suedia şi Statele Unite) – motivaţia fiind civilizaţia musulmană şi codul propriu de legi care refuză, de exemplu, ca văduva unui musulman să moştenească averea acestuia. Aşadar, nolens volens, suntem obligaţi să luăm religia în calcul şi să învăţăm serios despre islam. Pe cale de consecinţă, o curriculă şcolară bine gândită şi bine predată despre religie şi istoria religiilor le-ar permite viitorilor tineri adulţi să înţeleagă mai bine lumea în care trăiesc şi să evite, de exemplu, farmecul aventurii unei înrolări în jihad sau „căsătoriile” cu un tânăr luptător cu expertiză în decapitări şi violuri. Studiind religiile vom putea astfel să vedem şi diferenţele fundamentale între valorile pe care le propagă creştinismul şi cele ale islamului şi vom putea avea opinii informate. Vom remarca că valorile fundamental creştine sunt profund democratice şi preţuiesc omul, ceea ce însemnă implicit că apărarea şi promovarea drepturilor fundamentale (inclusiv dreptul de a avea o altă religie) trebuie să aibă ca limită chiar omul; în consecinţă un cod de legi care anihilează femeile şi drepturile lor intră în contradicţie flagrantă cu valorile democraţiei occidentale şi aici trebuie pus punctul fără a deschide uşa unor pretinse interese care susţin discriminarea pe motive religioase a unei largi comunităţi de musulmani. Lupta islamului radical este împotriva acestor valori, iar această luptă îmbracă varii forme, unele extrem de subtile, cum ar fi interpretările juridice sofisticate care pot justifica restrângerea unor drepturi fundamentale.

Mai mult decât atât, o poziţie agresiv atee dovedeşte, pe lângă ignoranţă şi autosuficienţă, o sinucigaşă auto-iluzionare despre lumea de astăzi.  Este un tip de luciditate auto-indusă care ratează esenţialul, şi anume că există forţe ale răului împotriva cărora suntem obligaţi să ne apărăm; evident că nu o putem face de pe o poziţie slabă care susţine că viaţa e plină de obstacole şi greutăţi şi asta este toată povestea. Povestea este mult mai sofisticată şi are 2000 de ani de rezistenţă în urmă.


[1] Între 2009 şi 2013 au fost 1010 atacuri eşuate, dejucate sau finalizate în state UE. Se estimează că pericolul luptătorilor jihadişti europeni care se întorc este în creştere şi va persista în următorii ani – sursa: www.consilium.europa.eu/en/policies/fight-against-terrorism.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite