Prea frig, prea umed, prea întuneric

Într-o lume care ne asaltează zilnic cu teroare, când numărul oamenilor care îşi pierd viaţa devine doar atât, un număr, şi catastrofele nu se mai diferenţiază între ele, există evenimente care au capacitatea de a ne face să ne oprim şi să ne cutremurăm. Moartea lui Bogdan Gigina este un astfel de eveniment.

Dincolo de sentimentul de neajutorare în faţa maşinăriei infernale care ne aduce zilnic în faţa ochilor dezastru după dezastru şi care este, până la urmă, condiţia omului postmodern şi ultraconectat, societatea românească îşi pedepseşte cetăţenii printr-o formă specială de tortură – experienţa omului obişnuit că nimic din ce spune sau ce face nu are importanţă şi impact, că nimeni nu îl vede şi nu este interesat de suferinţa sa, că nu există o ureche dispusă să asculte şi o voinţă dornică să ajute să-i fie nu neapărat mai bine, dar mai puţin greu.

În doar cinci ani, în ciuda tuturor propunerilor şi protestelor specialiştilor în domeniu, am ajuns să ne confruntăm în România cu o epidemie de HIV. Au fost cinci ani în care nicio instituţie publică nu a dorit sau nu a ştiut cum să ne asculte şi apoi să facă lucrurile simple care ar fi putut evita o asemenea catastrofă umanitară şi financiară. Niciunul dintre Ei nu a fost mişcat de boala şi moartea evitabile a atâtor oameni. Aceasta este povestea mea, dar fiecare om care împărtăşeşte realitatea acestei ţări are propriile sale poveşti despre cum e să nu contezi, despre cum e să te simţi invizibil în contactul cu Autoritatea oarbă şi surdă, victimă a violenţei indiferenţei Lor. Pentru noi toţi, moartea lui Bogdan Gigina răsturnat cu motocicleta într-un şanţ dintr-un oraş plin de şanţuri, în timp ce croia drum drept pentru confortul unuia dintre Ei, deşi era prea frig şi prea umed şi prea întuneric pentru a se afla pe motocicleta are, poate, forţa de a ne trezi din starea de neajutorare învăţată prin expunerea la violenţa indiferenţei Lor.

Când clopotele vor bate pentru odihna sufletului lui Bogdan Gigina, ele vor bate şi pentru noi, cei care murim încet, otrăviţi cu praf toxic în cel mai poluat oraş al Europei, cei care asistăm în tăcere la jaful parcurilor şi al caselor şi al bunurilor publice, cei care stăm cu orele pe culoarele spitalelor jegoase pentru o reţetă sau cei care nu mai avem doctori şi spitale unde să mergem pentru o reţetă şi atunci doar stăm şi aşteptăm să murim.

Moartea lui Bogdan Gigina ne va aminti cum în fiecare zi devenim mai săraci, în timp ce Ei îşi socotesc averile în milioane, cum copiii noştri se adâncesc în subcultură şi etnobotanice, în timp ce Ei şi-i trimit pe ai lor la şcoli in străinătate şi apoi le găsesc posturi călduţe în administraţie, pregătindu-i să devină următoarea generaţie de înalţi demnitari ai Statului cu drept de coloană oficială, cum devenim tot mai bolnavi, în timp ce Ei îşi văd de sănătate în spitale din Turcia şi din Austria, cum în fiecare zi înghiţim praful şantierelor lăsate în paragină, suportăm zgomotul şi înghesuiala din cel mai haotic trafic, în timp ce Ei fac câteva minute de la birou la vilă sau restaurant.

Şi atunci, poate că moartea lui Bogdan Gigina ne va ajuta să ne recuperăm simţul propriei umanităţi care înseamnă, înainte de orice, suferinţa la vederea suferinţei aproapelui, dorinţa de a ajuta, apropierea de Celălalt şi capacitatea de a reacţiona, de a protesta şi de a refuza a intra de bună voie în coloana Lor oficială.