Prăbuşirea sistemului psihiatric

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Noi, cei care am lucrat în sistemul public de psihiatrie, avem cu toţii cunoştinţă de lucrurile grave care se întâmplă în spatele zidurilor azilelor psihiatrice din secolul trecut convertite mai mult cu numele în spitale. Nu este vorba doar de recentul scandal al măsluirii unor studii clinice, dar mai ales şi mult mai grav, de încălcarea cu bună ştiinţă a celor mai elementare drepturi ale pacientului psihiatric.

Spitalele de psihiatrie sunt noile orfelinate ale României. Aflate la marginea oraşelor, ele sunt şi la marginea atenţiei publice. În spatele zidurilor construite pe vremea când bolnavii psihici erau alienaţi şi psihiatrii alienişti, se întâmplă orori. Cea mai recentă şi mai cutremurătoare, atingând limitele cuvântului „masacru”, este omorârea prin frig şi înfometare şi lipsire de îngrijiri medicale a zeci de oameni ţinuţi închişi în spitalul de la Poiana Mare. Nimeni nu a fost tras la răspundere, nimic nu s-a schimbat – doar afirma în 2010 despre Poiana Mare – „dimineaţa, când bolnavii se duc la masă, e un peisaj ca la Auschwitz”.

Dar Poiana Mare este doar o parte vizibilă. Nu vă gândiţi că lucrurile stau mai bine în spitalele cu ştaif şi cu nume sonore – Obregia (fostul 9), Socola (fostul 7) şi alte nume şi numere din oraşele patriei între care Arad tocmai a devenit celebru. Doar pentru că aici lucrează profesori universitari şi se realizează studii clinice publicate în reviste internaţionale, asta nu înseamnă că soarta pacienţilor este cu mult mai bună. Dincolo de strălucirea gresiei şi a faianţei, se întinde mucegaiul gros al corupţiei, al ignoranţei şi abrutizării unui personal lăsat de izbelişte de cei care au avut în mânile lor decizia reformării psihiatriei în toţi aceşti ani.

Opinia publică a fost şocată de imaginile recente în care un tânăr aflat într-o posibilă criză psihotică era bătut de poliţişti în mijlocul străzii. Cum credeţi că sunt rezolvate aceste situaţii în spitale? Vă imaginaţi poate că există un personal dedicat, ca oamenii aceia înalţi de doi metri şi îmbrăcaţi în alb din filmele americane? Vă imaginaţi că spitalele organizează cursuri pentru asistente şi infirmieri? Vă imaginaţi că, în lipsa unei şcoli româneşti veritabile de cercetare psihiatrică, imensa majoritate a medicilor care merg la congresele de psihiatrie o fac din alte motive decât turistice? Vă imaginaţi că vreun medic român contribuie la acele studii publicate în reviste internaţionale altfel decât oferind carne de tun pentru pastila care ar putea să fie în 50% din cazuri un praf de zahăr, un placebo?

În 2006, înaintea accederii României în Uniunea Europeană, Ministerul Sănătăţii înfiinţa o structură menită a realiza reforma sistemului psihiatric. Un an mai târziu, exasperaţi de lipsa de voinţă politică şi blocarea oricăror iniţiative, echipa (din care făceam şi eu parte) şi-a depus demisia. Pe lângă influenţa nefastă a marilor corporaţii pharma care au inundat sistemul cu bani şi corupţie şi racolarea sălbatică a resursei umane de către firmele de recrutare care plasează medici în străinătate, prăbuşirea sistemului psihiatric este consecinţa blocării acelei reforme care venea în al doisprezecelea ceas. Iată câteva din principiile ei:

-          Închiderea gradată a marilor azile psihiatrice, prin transformarea paturilor în scaune, adică a îngrijirilor intraspitaliceşti în îngrijiri de ambulator (paturile de psihiatrie trebuie rezervate cazurilor acute, iar îngrijirile rezidenţiale pe termen lung trebuie transferate în comunitate, în cadrul a ceea ce se numeşte assisted living)

-          Înfiinţarea de Centre Comunitare de Sănătate Mintală care să deservească 100-200 000 de locuitori şi să devină centrul de comandă al sectorului psihiatric, coordonând intervenţiile medicale, psihologice şi de asistenţă socială pentru fiecare bolnav în parte

-          Egalizarea salariilor între personalul din spital şi cel din ambulator

-          Formarea personalului în tehnici moderne de intervenţie psihologică şi comunicare cu pacientul şi dezvoltarea de intervenţii noi (intervenţii mobile la domiciliu, centre de excelenţă care să se ocupe de anumite patologii ca anorexia, adicţiile, demenţa)

-          Intervenţii în populaţie care să destigmatizeze boala psihică în mentalul colectiv şi sprijinirea organizaţiilor de pacienţi care să fie reprezentate în board-ul de conducere al instituţiilor psihiatrice

-          Devoltarea de programe în parteneriat cu organizaţiile nonguvernamentale care au construit deja îngrijiri complexe pentru asistenţa autismului, prevenţia suicidului, tratarea dependenţelor, demenţei şi altor tulburări psihice.

Astăzi, la mai bine de o săptămână de la scandalul în care am aflat de abuzurile împotriva pacienţilor instrumentate de către un înalt membru al sistemului academic şi profesional psihiatric din România, în această asurzitoare tăcere a Asociaţiei Române de Psihiatrie şi Colegiului Medicilor, cu un Minister al Sănătăţii aflat pururi în provizorat şi lipsă de idei, vă îndemn pe voi, cei care citiţi aceste cuvinte să vă apropiaţi de cineva care are o problemă de sănătate mintală şi să-i spuneţi o vorbă bună  - poate că e homeless-ul de la colţul blocului care vorbeşte în dodii şi miroase a canal, poate că e colega despre care ştiţi că ia antidepresive, poate că e prietenul care are un fiu cu schizofrenie sau o mamă cu demenţă, mergeţi şi întrebaţi-i „cum mai eşti?, ce mai face mama ta?, cum pot să te ajut, să-ţi fie un pic mai uşor?”. Poate că e şi asta un fel de reformă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite