Pomana la români

Ciudat sau nu, semnificativ sau nu pentru cine şi ce suntem, la noi la ţară, când baba dădea de pomană, zicea că l-a "omenit" pe nefericitul respectiv. Adică, din pedepsitul sorţii, prin gestul milei creştine, l-a ridicat la nivelul de om întreg, recunoscându-i statutul de egalitate promovat de creştinism în toată istoria sa.

Oare prin ce perversă ironie a sorţii şi corespunzând cărui virus adânc încastrat în gena naţională, "a omeni" pe cineva, mai ales pe un funcţionar al statului, este sinonim cu bacşişul, otrava naţională venită din scursorile Fanarului? Oare cum s-a ajuns şi mai departe, ca gestul "omenitului" de funcţionar şpăgar să nu fie deloc condamnabil, ba chiar să ajungă fenomen social unanim acceptat din momentul în care, citând iarăşi din înţelepciunea populară a timpurilor mai noi, nu se spune că unul a luat bacşis ci că omul "şi-a luat dreptul"...

Un fel de drept la şpagă individuală, proporţional cu gradul şi funcţia, procedeu evident corespunzător practicii Fanarului, unde bacşişul era riguros canonizat în trepte succesive şi urcătoare până la scaunul Padişahului. De acolo am învăţat că orice se cumpără, că orice tip de putere are un preţ de la care se porneşte şi care se licitează. De aici şi că mila, adevărata milă creştină se măsoară, în acest spaţiu al nostru, exclusiv prin teancul de bani cu care ieşi în zi de sărbătoare să "omeneşti" amărâţii. Ideal, dacă se poate, vezi procedeul Becali, doar după ce au fost convocate televiziunile la oră de maximă audienţă.

Dar ceilalţi, în altă parte a acestei Europe de care vorbim atât, puternicii nu milosteau şi ei cu bani peşin? Ba da, de regulă cu ocazia nunţilor princiare. În rest, au învăţat demult, începând cu secolul XI la Brugges, spre exemplu, să transforme ceea ce la noi este încă pomană creştină într-un sistem social al milei creştine.

Burghezii oraşului, capii breslelor, au decis atunci că degeaba arunci demonstrativ şi mârlănesc cu banii în săraci, ci cu mult mai bine este să le construieşti locuinţe sociale şi spitale în care să poată locui şi să fie trataţi gratuit, şcoli unde să-şi trimită copiii. Sistemul ăsta s-a născut atunci, a funcţionat ireproşabil timp de secole, iar o parte dintre "casele Pelicanului" numite şi "Casele Domnului", casele săracilor, mai funcţionează şi acum în aceeaşi reţea a organizaţiilor de binefacere.

Timp de secole a existat şi spitalul la care aveau acces familiile sărace, atunci s-a născut sistemul care funcţionează perfect şi astăzi, susţinut financiar, şi atunci ca şi acum, de Consiul Oraşului, cel care permite livrarea zilnică a trei mese calde şi, lunar, a unui minimum de medicamente strict necesare. Există, de secole, un centru de distribuire central pentru mesele calde şi un serviciu de transport la domiciliu.

Apare acum, efect al crizei economice, o creştere masivă a cererilor de asemenea servicii, ceea ce a dus la naşterea unor lanţuri alimentare speciale pentru nevoiaşi (Băncile de alimente), se reia obiceiul "supei populare"...participă organizaţiile societăţii civile (la ei una reală, nu de paradă şi participantă la meciuri politice de nivel de mahala) dar şi cele al unei biserici modulate de secole să asigure şi o interfaţă socială.

În asta cred şi nu în pomană, în acea pomană care adânceşte şi mai tare statutul şi mentalitatea de asistaţi. Cred în obligaţia societăţii în general, şi a comunităţilor locale în special, de a crea asemenea sisteme sociale care, în cealaltă parte a Europei, şi-au arătat utilitatea. Nu e nevoie să te duci în Curtea Miracolelor să dai de pomană sau, şi mai trist, să convoci Curtea Miracolelor în faţa palatului să te dai creştin milos. Aşa devenim noi cu toţii o Curte uriaşă a Miracolelor.

Preocuparea celorlalţi a fost să eradicheze sărăcia, cât şi cum s-a putut, dar, în orice caz, să creeze un sistem social în care ajutorul era instituţionalizat, controlat şi oferea un început de şansă. Oare, printr-o minune, s-ar putea întâmpla şi la noi? Este oare atât de imposibil să sperăm că se poate să învăţăm din ceea ce s-a dovedit a fi sistemul creştin al ajutorului social şi să uităm de tradiţia pomenii?