Administrarea treburilor publice din România a ajuns - oricât de multe scuze şi explicaţii ar căuta cei care se îndeletnicesc de asta -  o piatră de moară atârnată de picioarele românilor. O târâm după noi cu tot mai mare efort însă, ca-ntr-un scenariu de teatru absurd, am ajuns să nu mai vedem că ne-am transformat din stăpâni ai administraţiei în sclavii sistemului. Stau mărturile cozile din fiecare început de an la plata birurilor. Mai stă mărturie şi faptul că la dezbaterile publice legate de cheltuirea banului public nu vine, de regulă, mai nimeni. Cetăţeanul s-a abandonat în ghearele statului bugetofag.

În fapt, românii au ajuns să fie de-a dreptul persecutaţi de sistemul fiscal care, după definiţia din orice manual de economie, ar trebui să fie instrumentul prin care se colectează banii pentru ca interesele publice majore – sănătatea, educaţia, justiţia, apărarea, protecţia socială şi infrastructura – să fie finanţate corespunzător. Definiţia din manuale însă e un fel de „pistol cu apă” în faţa realităţii că, din păcate, funcţionarea sistemului (adică a aparatului administrativ) a ajuns să coste mai mult decât serviciile publice esenţiale de care vorbeam mai înainte.

Lefuri umflate pe spinarea plătitorilor de taxe

Se-ntâmplă aşa de jos şi până sus, în tot aparatul de stat complicat, adeseori inutil şi, mai ales, bugetofag. Bunăoară, absolut nicio primărie din România nu se descurcă (şi vorbesc aici de stricta funcţionare a aparatului birocratic, nu de şcoli, spitale, infrastructură) doar din taxele locale pe care le percepe, deşi mai nou există câte un bir suplimentar, dedicat, pentru mai toate activităţile edilitare aferente (salubritate, spaţii verzi, ecarisaj, canalizare samd).

Chiar şi aşa, niciuna dintre aşezările româneşti nu reuşeşte să-şi acopere măcar salariile şi facturile proprii din impozitele pe proprietate (clădiri, terenuri şi mjloace de transport) pe care are dreptul să le încaseze conform legii.

De când cu majorările demente de lefuri din administraţie (în urma cărora o femeie de serviciu cu două clase e mai bine plătită decât un învăţător, iar un şofer ia o leafă mai bună decât un profesor), la bugetele locale sunt găuri imense. Spre exemplu, 90% dintre bugetele locale pe 2017 s-au epuizat încă din luna septembrie, situaţia fiind salvată de Guvern printr-un avans din bugetul lui 2018. Ceea ce înseamnă că, după toate probabilităţile, bugetul pe 2018 se va epuiza prin iulie. Asta desigur dacă nu se va întâmpla ceea ce se întâmplă de ani buni: bugetele vor fi mărite artificial, pentru a acoperi lefurile umflate. Şi nemeritate. Căci nu se reflectă în servicii publice noi şi de calitate. De unde bani? Din noi biruri şi din abandonarea investiţiilor publice. Evident.

Jocurile politice au triplat numărul de funcţionari

În mod normal, autoritatea publică locală ar trebuie să se descurce cu ce încasează de la cetăţeni, direct, ca efect al Codului Fiscal. Subvenţiile de stat ar trebui să acopere doar bugetele pentru şcoli, spitale, infrastructură. Dar nu se întâmplă deloc aşa. Potrivit statisticilor, numărul de angajaţi din serviciile publice locale s-a triplat din 1992 până în 2017. Asta înseamnă şi o triplare a cheltuielor aferente personalului.

În acelaşi timp, însă, numărul de contribuabili s-a diminuat cu aproximativ 15%, iar patrimoniul impozabil a crescut ca valoare netă (convertită în moneda europeană) cu aproape 14%. Puse cap la cap, cele două evoluţii (preluate din datele oficiale al Institutului Naţional de Statistică) arată că, de fapt, administraţiile publice locale se bazează în acest moment pe cam acelaşi potenţial fiscal ca acum un sfert de veac.

Şi-atunci de ce s-a triplat numărul de angajaţi din primării? Răspunsul trebuie căutat, fără niciun echivoc, în zona decidentului politic şi în deja clasica sintagmă „recompense pentru atârnătorii de la partid”. Sau, cum ar spune un politician inconştient şi arogant: „Pentru că putem”. Nu mai iau în calcul şi faptul că, pentru munci similare, lefurile de la stat sunt duble faţă de cele din sectorul privat, pentru că deja asta este o altă discuţie.

Cum să cheltui un leu pentru a încasa 50 de bani. Ne învaţă Fiscul

Nici în zona administraţiei centrale nu stăm mai bine. Un exemplu la îndemână este Ministerul Finanţelor, care pe mai multe impozite a ajuns să cheltuie (pe salarii, formulare, scrisori, somaţii) pentru a gestiona problema mai mult decât încasează din respectivul impozit. Cum ar veni, este ca şi cum un om de afaceri ar plăti cu 1.000 de euro un angajat care-i produce 100 de euro.

Într-o economie reală, soluţia este simplă: cheltui cât ai, chiar dacă asta înseamnă să mai concediezi nişte oameni (nu mai discutăm despre creşterea productivităţii muncii sau dezvoltarea activităţii; sunt termeni prea complicaţi pentru guvernanţii de azi). În Finanţe, dacă aplicarea unei taxe consumă mai mult decât aduce, e clar că taxa ar trebui să dispară. Ori că trebuie mărită, dacă majorarea este echitabilă, constituţională, morală. Categoric, soluţia logică este desfiinţarea, asta însemnând prosperitate pentru popor (mai puţine taxe aduc întotdeauna prosperitate), dar şi dispariţia unor plimbători inutili de hârtii.

A introduce o taxă (cum este cea legată de veniturile din activităţi independente, dar şi cum se anunţă impozitul progresiv, precum şi cel global - Codul Fiscal se schimbă mai des ca izmenele, fiind o produs al halucinaţiilor politruce, nu al ideii de eficienţă administrativă...) doar pentru avea din ce plăti nişte funcţionari care să gestioneze hârtille legate de acea taxă – adică statul nu rămâne cu nimic pentru a investi în serviciile publice esenţiale – este nu doar o prostie fără seamăn, ci şi o sfidare la adresa poporului. Iertată să-mi fie comparaţia, dar seamănă cu taxele de protecţie percepute, sub ameninţarea bâtei şi pumnului, de către clanurile interlope.

Adică partidul e mai important decât poporul?

Pe de altă parte, nu poţi ai pretenţia ca politicienii români - ăştia de acum, fără principii, fără patriotism, fără valori fundamentale -  să înţeleagă aceste mecanisme. Pe la plenarele lor cu parfum de chiolhan interlop nu se vorbeşte niciodată despre popor şi interesele ţării, ci despre cum se poate pune mâna pe Putere, cine va primi dregătoriile, cine adună şpăgile şi, în general, cum să îi fie mai bine unui grup restrâns, organizat, aproape (dacă nu pe de-a dreptul) infracţional.

Stă mărturie, ca o bomboană pe colivă, declaraţia recentă a premierului Viorica Vasilica Dăncilă, în chiar plenul Parlamentului: „Guvernul va răspunde pentru oportunitatea deciziilor sale exclusiv în faţa coaliţiei majoritare”. Păi şi cu poporul ce facem, doamnă? Oare cu cumva răspunderea faţă de popor este însăşi esenţa democraţiei? Bănuiesc că aţi auzit de chestia aia antică: „demos kratos”... Întrebaţi pe cineva cum se traduce.

În final, nu pot să nu vă mărturisesc faptul că declaraţia de mai înainte îmi aminteşte despre zona totalitaristă şi despre modul în care o zicere în sens invers (mai întâi ţara, apoi partidul) a fost resortul care a dus la execuţia lui Lucreţiu Pătrăşanu. L-au omorât ai lui, bolşevicii, pentru că n-a pus partidul pe primul plan. Cam pe acolo ne aflăm, deci...