Pardon, scuzaţi, bonsoir...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În lunile de după „evenimente“, Vadim Tudor se distra informînd, din cînd în cînd, poporul, în proaspăt lansata sa publicaţie („România Mare“) asupra unor năzbîtii banditeşti ale subsemnatului.

De pildă că, la revoluţie, am furat aparatul de ras şi stiloul de aur al dictatorului, sau că, la Olăneşti, mîncam cîte 60 de păstrăvi la o masă, sau că, la Sinaia, fugăream noaptea, în pielea goală, cu gînd rău, pîlcuri înspăimîntate de tineri (fără discriminare între băieţi şi fete). Regretatul meu prieten Horia Bernea mă găsea uneori, în biroul meu de la ministerul Culturii, rîzînd homeric cu asemenea „ştiri“ sub ochi. Horia se înfuria. „Cum pot să rîzi cînd citeşti asemenea tîmpenii?!“. Mie mi se părea că nu era nimic mai bun de făcut. Ideea că am aşteptat, răbdător, o radicală schimbare de regim, ca să-mi fac rost de o maşină de bărbierit (e drept, prezidenţială) şi de un stilou baban avea, din punctul meu de vedere, un haz enorm, ca şi goana mea hulpavă după grupuri mixte de potenţiale victime sexuale. Ce temperament! Ce lipsă de prejudecăţi! Cum să nu rîzi? Mă şi vedeam, în fundul gol, alergînd atletic prin grădina Peleşului.

Între timp, Vadim Tudor a dispărut. Dar are o puzderie de imitatori minori care, n-o să credeţi, mă fac să-l regret. Măcar el avea o oarecare înzestrare pentru grotesc, o înclinaţie intensă spre „gogoaşa“ barocă, spre trivialitate monumentală. Acum, ceea ce primesc din partea celor care mă urmăresc harnic cu ura (sau dispreţul) lor, sunt „ciupeli“ mediocre, minciunele ieftine, bombăneli ignare, cu bîta-n baltă şi cu oiştea-n gard. Nu mai reuşesc să mă amuz. Cîteva exemple:

Evident, mi s-a lipit de frunte eticheta „băsist“. Dacă spun: „Nu-mi plac castraveţii“, mi se dă replica ucigătoare: „Dar Băsescu îţi plăcea, nu-i aşa?“. Nu contează că oficiul meu de la Cotroceni a durat strict patru luni şi că l-am părăsit prin demisie, nu contează că am scris articole critice la adresa fostului preşedinte încă de cînd era în funcţie (ceea ce l-a făcut să profereze ameninţări publice la adresa mea), nu contează că, în ultima vreme, m-am declarat stupefiat de schimbarea lui de amplasament politic şi de incapacitatea lui de a ieşi, demn, din scenă. Şi cînd sunt „anti-băsist“ tot băsist rămîn. Mă prefac. Sau mă dau, ipocrit, cu „ăilalţi“. Oricum, eu l-am făcut preşedinte, am manipulat voturile naţiunii, l-am îngropat în tone de articole omagiale.

Ceva mai comică e părerea unora că mă ocup de administrarea forum-urilor care acompaniază articolele mele. Fac cenzură. Stau noaptea în redacţia de la „Adevărul“ şi scot postările care nu-mi convin. Ipoteza e suprarealistă. Habar n-am cum lucrează moderatorii comentariilor de pe blog. Oricum, dacă sunt implicat, trebuie recunoscut că sunt de o ridicolă ineficienţă. O mulţime de postări „negative“, pe o claviatură amplă care merge de la chiţibuşuri sofistice pînă la injurii de gang şi invitaţii la spînzurătoare, apar nestingherit săptămînă de săptămînă. Dacă totuşi eu sunt cel care face „curăţenie“ pe forum, atunci sunt ori insuficient intelectual, ori masochist.

O „sugestie“ destinată să mă lichideze moralmente e legată de Editura Humanitas. Am înfiinţat-o trecînd „uriaşul” patrimoniu al Editurii Politice în buzunarul amicului Liiceanu. Nici lămuririle lui, nici ale mele nu par să convingă. Nu ştiu ce informaţii au unii şi alţii despre „patrimoniul” editurii preluate de Humanitas. Eu vă pot spune, în cunoştinţă de cauză, că el consta în mobilierul clasic al oricărei instituţii socialiste (scaune, mese, rafturi, dulapuri), în colecţia de opere complete ale lui Nicolae Ceauşescu şi ale lui Marx, Engels şi Lenin, într-o arhivă nesemnificativă de documente de partid şi într-un spaţiu închiriat în corpul „Casei Scânteii”. Asta (inclusiv chiria) a preluat Liiceanu. Şi cred, în continuare, că rezultatul e mai mult decît onorabil, dacă judecăm cu obiectivitate performanţa noii edituri, una dintre cele mai cunoscute, în ţară, dar şi în străinătate. Mă mir că nu mi se reproşează şi transformarea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist în „Muzeul Ţăranului Român”, sau preluarea „patrimoniului” Suzanei Gâdea în patrimoniul Ministerului Culturii. Ştiu, totuşi, că vorbesc degeaba. Cum degeaba s-a tot explicat că Horia Patapievici a protestat împotriva acelora care îl tratează pe Eminescu drept „cadavrul din debara”. Degeaba. El rămîne pentru toţi cei care nu i-au citit textul, marele detractor al culturii naţionale.

Curentă este şi amendarea opiniilor mele critice la adresa „elitei” noastre politice, prin invocarea faptului că am făcut parte din ea. Eu cu ce isprăvi mă laud, mă rog, din vremea cînd eram ministru?! Las la o parte presupoziţia strîmbă că cine a avut o funcţie publică nu mai are voie să mişte, ulterior, în front. Mă aflu însă în situaţia stingheritoare de a răspunde printr-un autocomplezent „raport de activitate”. N-o s-o fac. Cei care vor să ştie, să se informeze. În ce mă priveşte, socotesc că bilanţul meu ministerial e onorabil. Şi, în primul rînd, că nu m-am ales cu niciun privilegiu de pe urma lui. Nu am făcut afaceri bănoase  (nici cu statul, nici private), nu am făcut concedii în California, nu mi-am construit vile hollywoodiene, nu circul nici azi decît cu o maşină donată de reprezentanţa Volvo la Bucureşti, pe termen limitat, Colegiului Noua Europă pe care l-am înfiinţat, nu m-am angajat în niciun partid, nu mi-am promovat rudele în posturi convenabile, pe scurt, am trăit decent, atît cît mi-au îngăduit salariile curente şi drepturile de autor. Cei care mă declară, maniacal, „profitor” al tuturor regimurilor, ar face bine să facă public un inventar solid documentat al multiplelor beneficii pe care mi le atribuie.

Nu găsesc de cuviinţă să menţionez aici şi prestaţiile drastice ale celor care sunt de părere că nu ştiu bine româneşte, că mă exprim semi-analfabet, sau şmecher, că sunt, profesionalmente, nul, că fraieresc lumea cu fasoanele mele „elitiste”, sau că, în lucrările mele, plagiez mai abitir ca Ponta. Dacă tot ce fac e fals, discutabil, oportunist, sau ocult, om mai vedea. Am, la activ, şi acuzaţii mai grave: spion, turnător, lucrător MI6 în „celula” Păltiniş, slujitor devotat al comunismului, conspirator hrănit cu icre negre de „agenturi”, pentru a-l da jos pe Ceauşescu ş.a.m.d.

Pentru alte „înfierări”, trimit cititorii – deşi ştiu că e în zadar – la textul „Odată pentru totdeauna“, pe care l-am publicat pe acest blog în 2014, pe 17 martie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite