A trebuit să citesc de curând peste trei sute de dosare cu proiecte de cercetare ale unor candidaţi la bursele New Europe College. E o operaţiune care se repetă de peste cincisprezece ani şi care, de la o vreme, include şi studioşi din străinătate: din Australia până în Kenya, din Statele Unite până în Germania. Dintr-odată însă, anul acesta am fost confruntat cu o experienţă radical nouă. N-aş zice că nu există antecedente, dar acum „noutatea" este masivă, agresivă şi, din punctul meu de vedere, îngrijorătoare.

În anii trecuţi, oferta tematică a proiectelor era cât se poate de cuprinzătoare. Era vorba de arheologie, teologie, filologie, ştiinţe politice, lingvistică, ştiinţe juridice, psihologie, istorie, antropologie, estetică, etc. Nu lipseau nici proiectele de tip conjunctural, „trendy", alese anume pentru a răspunde presupuselor obsesii ale unui juriu politically correct.

Prevalau, totuşi, cercetările genuine, mai abile sau mai stângace, dar situate, de regulă, ­într-un spaţiu de cultură autentic, de bună tradiţie europeană. Ceea ce s-a întâmplat de data aceasta are aerul unei violente schimbări de orientare: cca. optzeci la sută din subiecte se învârt în jurul câtorva cuvinte-cheie, folosesc cam acelaşi limbaj, valorifică lecturi asemănătoare, „strategii metodologice" asemănătoare şi o croială ideologică de circumstanţă.

Nu mai am dinainte o comunitate de intelectuali cu însemnele provocatoare ale unei bogate diversificări formative, nu mai am de ales dintr-o colecţie de individualităţi cu opţiuni, curiozităţi şi moduri de gândire distincte. Ceea ce întâlnesc e, mai curând, o vietate multicefală, o aliniere de portrete care nu mai aspiră decât la conformitate cu un criteriu exterior. Formulări harnice, aproape indiscernabile, ale aceluiaşi metabolism mental.

Cuvintele-cheie sunt: drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism, probleme „manageriale" (organizare, comunicare etc.), probleme ecologice şi altele din aceeaşi categorie. Coeficientul de previzibil, redundanţă şi platitudine al tuturor acestor proiecte e deprimant. Vreau să fiu bine înţeles: nu pretind că problematica inventariată mai sus e lipsită de importanţă. Nu pledez pentru evacuarea ei din orizontul interogaţiei savante.

Ceea ce mă nelinişteşte este dezvoltarea ei inflaţionară. Cum s-a ajuns aici? Şi-au pierdut oare noile generaţii apetitul cultural în asemenea măsură, încât nu mai frisonează când citesc Shakespeare, ci când reflectează la cooperarea europeană? Nu mai au trăiri candide când se întreabă „ce e timpul", ci, mai curând, când fac statistici despre violenţa sexuală în Caucaz? Or fi şi asemenea cazuri. Dar eu nu cred că lucrurile stau, preponderent, aşa.

Mi se pare mai plauzibil să-mi imaginez că totul e rezultatul unui calcul „abil", stimulat de ipocrizia cochetă a unei retorici la modă, pe care mediile academice, experţii Comisiei Europene şi finanţatorii de pretutindeni au adoptat-o orbeşte. Cercetătorii au înţeles că pentru a căpăta bani trebuie să se înregimenteze într-o anumită tematică şi într-un anumit limbaj. Şi o fac. Preiau din zbor păsăreasca comanditarilor. Sunt specialişti în Nietzsche, dar vin cu un proiect despre „reconciliere în discursul public românesc", sunt şcoliţi ca fenomenologi, dar propun o investigaţie despre problema memoriei în America de după război. Nimeni nu e, în fond, fericit cu astfel de „scurtături" şmechere, dar ritualul e îndeplinit. Şi revoluţia continuă!