Aceste badijonări amnezice, aceste căderi de memorie îi aduc pe aceştia într-o iluzorie stare de levitaţie, cu ajutorul căreia îşi măresc volumul penelor (dilatându-le insolent sinele), ajungând, în cele din urmă, să adopte atitudini de clasici în viaţă. Ca să nu mai vorbim de „premianţii“ care au pretenţia de a le fi respectată şi ridicată în slavă „valoarea“ auctorială, ţinându-li-se atent sub lupă premiile -- asiduu negociate“, în conformitate cu „sfintele“ noastre obiceiuri literare.

Dacă o fi bine sau o fi rău, nu ştiu... (sau nu mai vreau să ştiu). Ceea ce pot spune e că, din punctul meu de vedere, lucrurile sunt foarte simple. Astfel, pentru mine, în calitate de cititor, în ceea ce mă priveşte, fiecare asemenea scriitor este atât de mare cât îi permit eu să fie de mare -- nici mai mult, nici mai puţin.