O condamnare cât o uitare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Condamnarea domnului Vişinescu aduce în memoria colectivă o mare traumă a românilor – distrugerea unei întregi generaţii prin tortură şi chinuri de o barbarie fără seamăn. Şi totuşi, paradoxal, tocmai această condamnare ne poate pune în pericol şansele de vindecare. Iar o traumă nevindecată este o traumă care îşi caută vindecarea prin repetare.

Pentru un om de vârsta domnului Vişinescu, douăzeci de ani este o pedeapsă echivalentă cu o condamnare la moarte. Aşa cum remarca cineva, mulţi nazişti au primit condamnări mai blânde în comparaţie. Totuşi, alături de pedeapsirea vinovaţilor, Germania a trecut printr-un amplu proces de conştientizare a crimelor nazismului. Ori tocmai aici stă pericolul pedepsirii exemplare a domnului Vişinescu – ea nu ne vorbeşte despre cum s-au născut aceste orori, care au fost mecanismele sociale care le-au făcut posibile şi mai ales ce rol au avut părinţii şi bunicii noştri în înfăptuirea lor (ca victime, ca torţionari sau ca privitori de pe margine).

Valoarea de simbol a gestului de justiţie nu ar trebui să ne scutească de efortul de a ne confrunta cu întunericul din fiinţele umane care au pus în mişcare acest carnagiu şi nici de la durerea pe care orice om o resimte atunci când se află în preajma durerii altuia.

Este foarte posibil însă ca mulţi să considere că dreptatea a fost servită, cărţile de istorie îşi vor fi primit epilogul şi pot fi închise fără a fi citite, trecutul se poate întoarce în trecut, acolo unde îi este locul, iar noi la conturile noastre de facebook care triază ştiri în neştire. Ce ironic că ne putem înfiora aflând de o criză umanitară care se petrece în celălalt capăt al lumii, dar ezităm să ne aţintim privirea asupra schingiuirilor care au avut loc pe aceste meleaguri cu doar câteva decenii înainte. Şi acestea se adaugă la cealaltă traumă necercetată – crimele României naziste. Există ispitirea gândului că s-a încheiat şi povestea asta cu crimele comunismului, când de fapt munca abia ar urma să înceapă. Ce muncă, veţi întreba. Munca de martor pentru traumă.

Trauma creează memorie suspendată şi evitată – soldaţii traumatizaţi se feresc să povestească marile grozăvii de pe front, victima unui accident de maşină nu se va mai urca la volan, un supravieţuitor al unui incendiu nu îşi va mai aduce aminte cum a ieşit dintre trupurile prăbuşite peste el. Este sarcina celuilalt (a medicului, a preotului, a scriitorului, a istoricului, a ziaristului, a psihoterapeutului) să nu se declare satisfăcut cu o aparenţă de sănătate, să nu renunţe, să caute elementele lipsă, să urmeze firul roşu al emoţiei care duce întotdeauna în inima traumei şi de acolo să contemple împreună cu victima ceea ce nu poate fi contemplat de unul singur. Şi din această privire împărtăşită peste lucruri prea îngrozitoare pentru a fi puse în simple cuvinte se va putea naşte, încet, transformarea ororii în experienţă trăită şi însăilată în ceea ce psihologii numesc sinele narativ şi oamenii simpli poveste de viaţă. Un autor specializat în abordarea psihoterapeutică a traumei afirma în acest sens:

„Avem nevoie de un martor, dacă ne propunem să cuprindem, să înţelegem şi să simţim ce am trăit, mai ales trauma... Altcineva, fie şi dacă acel altcineva este doar o altă parte din noi înşine, trebuie să ia la cunoştinţă ce am trăit, trebuie să poată să simtă împreună cu noi. Avem nevoie să fim recunoscuţi de un altul...” (D.B. Stern, p.137-138*).

Punând faţa domnului Vişinescu peste teroarea din închisorile comuniste şi punându-l pe domnul Vişinescu după gratii până la sfârşitul zilelor sale riscăm să pierdem şansa de a ne vindeca – la ce bun să mai răscolim trecutul, doar l-au condamnat pe cel rău, nu? Riscăm îngroparea într-o bulă de uitare şi evitare angoasată a experienţei trăite a victimelor domnului Vişinescu. Riscăm să mai adâncim o gaură în memoria colectivă, alături de mineriade şi revoluţia din 1989 şi omorârea evreilor şi a rromilor în Al Doilea Război Mondial. Pentru că întâlnirea cu trauma este întotdeauna recunoaşterea faptului că cel rău se găseşte în fiecare dintre noi, nu doar în domnul Vişinescu, Iliescu, Ceauşescu sau Antonescu.


Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite