Nu haina îl face pe om şi nici culoarea pielii. Ce contează cu adevărat se află în mintea şi în sufletul lui şi se vede în viaţa pe care o trăieşte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Circa 100-200 de persoane protestează în Piaţa Victoriei, deşi astfel de manifestări sunt interzise pe durata stării de alertă. Jandarmii încearcă să intre într-un dialog de la distanţă cu ei, pentru că protestatarii nu poartă măşti şi nu şi-au luat nicio măsură de protecţie.“

Este o ştire din 15 mai 2020, prima zi după starea de urgenţă, ştire care a dat apă la moară unor activişti romi să spună că dacă protestatarii ar fi fost de etnie romă şi ar fi petrecut undeva în ţară, fără măşti şi fără respectarea distanţei sociale, o parte dintre televiziuni ar fi prezentat evenimentul toată ziua, şi ar fi etichetat o întreagă etnie după comportamentul unui grup ca şi în alte rânduri.

O reacţie a unor activişti romi în sensul de „ba pe-a mă-tii“, reacţie cu al cărui sens nu sunt de acord. Partea bună a acestei reacţii este că m-a inspirat să scriu acest articol.

După ce am absolvit prima facultate, am prins, la repartiţie, un post bun la Schela Roata de Jos, judeţul Giurgiu. Am multe amintiri din anii de stagiatură, dar de câteva dintre ele nu am cum să scap nici dacă aş vrea.

De la Mărginenii de Jos la Ploieşti ajungeam cu autobuzul, apoi cu trenul de la Ploieşti la Bucureşti, şi de la Bucureşti la Halta Angheleşti. Din Halta Angheleşti până la birourile Secţiei a IV-a mergeam pe jos cam trei sute de metri.

O călătorie stresantă, de vreo patru ore, dar marele stres începea în Gara de Nord, de la linia la care sosea trenul din Ploieşti până la linia de la care luam trenul spre Angheleşti.

Timp de şase luni nu cred că a existat săptămână în care  să nu fiu „săltat“, măcar o dată, de pe peron, de Miliţia TF şi interogat la secţia din gară: cum mă cheamă, ce caut în Bucureşti, ce am în geantă, cu ce mă ocup. Chiar dacă ştiam că nu au ce rău să-mi facă, pentru că aveam legitimaţia de serviciu întotdeauna la mine, tot mă treceau fiori pe şira spinării. Până într-o zi, când mi-am luat inima în dinţi şi le-am spus: „Uitaţi, vă las o fotografie. Să o arătaţi şi celorlalţi tovarăşi mliţieni şi nu mă mai opriţi şi altădată că risc să întârzii la serviciu“.

Şi cu toate că miliţienilor le făcea plăcere să mă ia de pe peron şi să mă verifice, convinşi că au agăţat pe cine trebuia, mie nici prin cap nu mi-a trecut vreodată să fac rău cuiva pentru că este român ca şi miliţienii ce-şi satisfăceau orgoliul oprindu-mă de fiecare dată pentru că erau siguri că sunt ţigan bun de trimis la canal. Şi ocazii să mă răzbun am avut, fără număr, dar asta însemna să fac rău unor oameni şi să uit că mama mi-a zis: „Ai grijă mamică, să nu faci rău la nimeni“.

Am prins muncitori mirosind a băutură, nu doar o dată, dar în loc să chem un miliţian, cu fiola, i-am pus în maşină şi i-am dus la casele lor. De atunci, cel puţin pe tura mea, aceeaşi oameni nu au mai mirosit a alcool niciodată, iar treaba a mers „brici“.

Nu eram singurul oprit în gară, şi chestionat, dar 90% dintre cei săltaţi eram tuciurii, adică romi, iar ceilalţi 10% erau români îmbrăcaţi mai sărăcuţ. Şi de fiecare dată miliţienii ne lăsau, aproape pe toţi, să plecăm, chiar dacă se vedea pe chipul lor că le părea rău.

Într-una din zilele de neuitat am aflat de la un miliţian, mai de treabă, că cei care, după asemenea controale, erau depistaţi fără un loc de muncă, ca pedeapsă, primeau un loc de muncă sigur, în cel mai rău caz la canal sau la mătură, în funcţie de numărul de clase absolvite.

Astăzi, fără şcoală e foarte greu să mai găseşti un loc de muncă, şi dacă mai eşti şi rom nici mătura n-o mai prinzi.

Da, nici la măturat străzile nu mai este un loc de muncă sigur pentru romi, chiar dacă înainte de revoluţie şi până în 2000, mătura era, exclusiv, a lor.

În armată, pe comandantul meu de pluton îl chema Tudor, iar la schelă pe unul dintre şoferii de pe tura mea îl chema Tudorică. Am multe amintiri cu amândoi, dar azi am ales să scriu  despre o amintire dragă mie, cu şoferul şi prietenul meu, Tudorică.

Tudorică era şofer pe un LEA (un camion bun pentru transportat scule, dar şi muncitori, şi care iniţial îi deservea pe cei care construiau liniile electrice aeriene).

Într-o zi, Tudorică m-a anunţat că pe următoarea mea tură voi avea alt şofer, pentru că a primit o citaţie să se prezinte la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Giurgiu. Mâncam, de regulă, împreună, dar în acea seară nu i-a mai ars de mâncare aşa că i-am zis că nici mie nu prea îmi este foame. Şi ce mai fasole cu ciolan ne făcuse nea Vasile fochistul, „ca la mama acasă“, căci era pusă la foc dimineaţa, pe răcoare. Nea Vasile este un lăutar autentic cum rar mai găsim în România.

Am aşteptat curios să revină Tudorică, la muncă, să aflu ce s-a întâmplat. L-am întrebat cum a fost şi mi-a povestit totul. Cu două săptămâni înainte să fie chemat la poliţie fusese cu maşina la Giurgiu în interes de serviciu. Aproape de ieşirea din oraş, un negricios i-a făcut cu mâna şi el a oprit. Cum negriciosul nu scotea niciun cuvânt şi aveau ceva de mers până la Clejani, unde cobora negriciosul, Tudorică l-a întrebat: „Ştii să cânţi phrala?“

„Aşa şi aşa, domnu’ şofer“, a răspuns negriciosul.

„Atunci cântă şi tu ceva, să treacă timpul mai repede“. Şi negriciosul a cântat, tot drumul, cam o oră. La coborâre a vrut să plătească, dar Tudorică nu i-a acceptat banii. A fost mai mult decât suficient cât i-a cântat negriciosul.

Ajuns la poliţie, Tudorică a fost condus de un subofiţer către camera indicată în citaţie şi în cameră îl aştepta negriciosul luat la ocazie. Tudorică a început să se facă galben-albastru, noroc că negriciosul şi-a dat repede seama şi i-a spus: „Ia loc şi cântă ce vrei tu, o oră, apoi eşti liber. Dacă nu ştii cântece destule, poţi să le repeţi!“ După ce Tudorică a cântat, exact o oră, negriciosul l-a oprit, i-a mulţumit, i-a  strâns mâna şi i-a urat drum bun.

- Dacă nu ştiai că sunt inginer şi mă luai mâine la ocazie, mă puneai şi pe mine să-ţi cânt?

- Nu, şefu, mi-a fost de ajuns o lecţie!

Şi-am râs amândoi în hohote!

Sunt rom, am învăţat carte şi cel puţin ca mine sunt foarte mulţi romi invizibili, mult mai mulţi decât romii precum Spartcus, interlopii şi alţii certaţi cu legea sau cu munca. Dacă sunt aşa cum sunt este şi pentru  că o parte dintre oamenii din jurul meu care mai întâi m-au etichetat fără să mă cunoască şi-au dat seama repede că au greşit şi le-a păsat de mine, m-au încurajat, m-au apreciat, m-au ajutat, iar eu am prins şi mai mult curaj că pot avea o viaţă plină de abundenţă. Ce înseamnă pentru mine abundenţa? E un subiect despre care o să scriu, mai mult, cu altă ocazie.

Pe mai marii zilei, pe cei care aspiraţi la Împărăţia lui Dumnezeu, vă îndemn să vă îndreptaţi atenţia şi spre acele sute de comunităţi de romi în care mulţi copii îşi petrec copilăria învăţând la lumânare, dormind de multe ori flămânzi, ori mergând prin noroi la şcoală. Vă spun eu trei dintre ele: Pata Rât - Cluj, Zăbrăuţi - Bucureşti şi Mimiu - Ploieşti.

Dacă încă nu ştiaţi până astăzi, Bogăţia şi Mândria Împărăţiei lui Dumnezeu sunt copiii, şi nu am spus-o eu. Să nu ziceţi că n-aţi ştiut. Să auzim de bine!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite