Note, stări, zile

Viena, octombrie 2018 ● Sînt, pentru două luni, la Viena, ca cercetător invitat la un institut de studii avansate, fondat la începutul anilor ’80. Mă grăbesc să precizez, pentru simpatizanţii mei din ţară, că stagiul meu aici nu e finanţat de Soros (şi, apropo, că nu sînt nici moştenitorul „pe viaţă“ al fundaţiei sale din Bucureşti, care, în fapt, nu mai există).

Articol preluat din Dilema Veche

Adaug, precaut, şi că invitaţia mea în Austria nu e recompensa unor trocuri secrete, „aranjate“, în dauna României, de numeroasele servicii secrete din care fac parte. S-a întîmplat, pur şi simplu, să ţin o conferinţă aici, acum ceva timp, iar dna Shalini Randeria, rector al Institutului, mi-a propus să petrec un scurt stagiu de lucru la Viena. Asta anul trecut. Am refuzat generoasa ofertă, cu sentimentul că, la vîrsta mea, nu mai ai starea şi energia pentru a te acomoda unor prelungite schimbări de domiciliu. Am decis, totuşi, să accept, în toamna aceasta, reiterarea invitaţiei, din dorinţa de a mă izola, terapeutic, fie şi pentru două luni, de împestriţarea năucă a realităţii de-acasă. Deşi, chiar şi aşa, nu prea reuşesc. Mă uit pe ziare şi mă intoxic. E un viciu pentru care sînt singurul vinovat. Nu mă pot abţine să văd, zi de zi, cum toţi se tăvălesc unii pe alţii, la preţuri mici, dar cu glas mare şi gesticulaţie patriotică. Tabere, subtabere, tabere „paralele“, partide şubrede, dar nervoase, un ministru al Justiţiei care îşi practică slujba ca un vajnic şef de cadre, miniştri ai Învăţămîntului cu pregătire de corijenţi, mari dezbateri despre rochiile dnei Carmen Iohannis, gazetari „celebri“ care explică tot şi dau de pămînt cu toţi „adversarii“, pe un interval stilistic pendulînd, nemilos, dar zglobiu, între băşcălia de circ, blestemul băbesc şi furia golănească: ei sînt, de fapt, şefii „şefilor“, tartorii vieţii publice, campioni ai „entertaining“-ului pe bază de şut şi sudalmă. Dar o bună parte a presei noastre n-are nevoie de politicieni pentru a face rating. Lumea întreagă este, pentru gazetarii „profesionişti“, o colecţie de ţipete. „Ştirile“ („Breaking news“) sînt ambalate într-o formulistică tocmai bună să producă o dambla generalizată. Am inventariat, pervers, limbajul cotidian al „meseriei“. Iată-l: „Bombă!“ (cu varianta „Bomba bombelor“), „Zguduitor!“, „Alertă maximă!“, „Tragedie!“, „Şoc!“, „Exploziv!“, „Avertisment îngrijorător“, „Cutremur!“, „Incendiar!“, „Panică la nivel ­înalt!“, „România plînge!“, „Cutare e la pămînt!“, „Lovitură grea pentru X!“, „Lovitură totală!“, „Dezvăluiri înfiorătoare!“. Cum să nu vrei să te izolezi de un asemenea asalt sado-masochist, alegînd – dacă ţi se oferă ocazia – o parcelă de normalitate? Aşa îmi apare Viena. Lume politicoasă şi binedispusă, metrouri şi tramvaie care funcţionează riguros, străzi curate, restaurante cordiale şi fără fasoane, mare expoziţie Bruegel la Kunsthistorisches Museum, unde abia te poţi strecura prin puzderia de vizitatori, dornici să se bucure de spectacolul istoriei şi al creativităţii. Pe scurt, un loc în care firescul încă există, în care poţi trăi tihnit, scutit de hăituiala unei administraţii bezmetice şi a unui invadator (şi trivial) politicianism.

● Nu că n-aş avea ce bombăni, chiar şi aici… (ca să vedeţi că sînt „obiectiv“!). De exemplu, mă irită să mă uit la televizor şi să văd că toate filmele oferite de programele locale sînt dublate în limba germană. Fenomenul e deja instalat în mai toate ţările „civilizate“, ba chiar a existat şi în România o propunere de acest fel, neadoptată, din fericire. Procedeul mi se pare scandalos. Mai întîi, el suspendă arta actoriei: Richard Burton, Smoktunovski, Mastroianni, Bette Davis, Alain Delon, Peter O’Toole, toţi vorbesc nemţeşte, aşa încît, profesional, ei nu există pentru privitor. Privitorul trebuie cocoloşit: trebuie scutit şi de sunetul „alienant“ al unei limbi „străine“, şi de efortul de a citi textul tradus pe ecran. Trebuie menajat! Să nu se obosească, să nu audă decît sunetul limbii materne şi să nu se intereseze de talentul real al interpreţilor. Nu contează decît povestioara, peisajele şi costumele. Globalizarea a învins! Mai puţin „multiculturalismul“… Dacă vreau să caut nod în papură, pot să merg şi mai departe, invocînd, ipocrit, „corectitudinea politică“: păi, cum se poate ca o ţară modernă, liberală, democratică, o ţară plină de turişti din toate zările lumii, să evacueze, discriminatoriu, din spaţiul ei cultural toate limbile diferite de limba „oficială“?! Nu e discriminare? Nu e atentat la libertatea de consum? De ce să nu mă pot uita la ce filme vreau, dacă nu ştiu germana?

…Mă aud gîndind astfel şi nu-mi vine să cred! Ce uşor devine omul, chiar şi cel mai puţin „pornit“, un propagandist al dreptăţii! Un apologet al vocabularului „conform“, al „progresului“ grijuliu, de ultimă oră! Iată, aşadar, cum poţi uita, fie şi pentru o clipă, cît de frumos e la Viena, chiar dacă, la cinematograf şi la TV, totul e dublat în altă limbă decît aceea a actorilor lor… În definitiv, vorba vechiului film: „Nobody is perfect!“ Adică, pe nemţeşte, „Niemand ist perfekt!“ Adică, pe româneşte: „Asta-i situaţia!“

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro