Cel mai drag părea să-i fie un păr, aflat foarte aproape de hotarul gospodăriei, care făcea nişte fructe parfumate şi dulci din care mai toţi copii de pe stradă se înfruptau. Nu refuza pe nimeni şi prezenţa copiilor în curtea sa îl făceau să-ngrijească copacul şi cu mai mult drag. Singura răsplată pe care o cerea era să îi spui „Nais tuqe, Papo” (tr: îţi Mulţumesc, Moşule!) şi să vorbeşti frumos cu cei din jurul tău. Daca ştia că ai fraţi acasă atunci când plecai iţi punea in sân câteva pere pe care să le duci alor tăi „că poate s-or bucura şi ei!”

Din când în când, baba Gafiţa, soţia lui, îi aducea un pahar de apă şi-i ştergea fruntea asudată cu un ştergar alb ce părea rupt din înaltul norilor. Nu ştiu cum reuşea baba să scoată rufele atât de albe însă ştiu ce gust aveau gogoşile pe care le-mpărţea de sufletul celor morţi în zile de praznic. Toamna împărţeau must şi iarna ofereau cam jumătate din carnea provenita de la animalele sacrificate. Era o plăcere să stai în jurul lor şi imaginea celor doi te făcea să-ţi doreşti să-mbătrâneşti exact cum ei au făcut-o.

Într-o zi, moş Fedea a căzut lângă păr. Nu s-a mai ridicat chiar dacă baba Gafiţa l-a tot strigat să vină la masă. Moşul s-a dus să ia prânzul la masa lui Dumnezeu şi a lăsat baba-n urmă să culeagă fructele ce trebuiau împărţite copiilor. Durerea babei Gafiţa era atât de mare încât o vedeai mai mult la cimitir decât la ea acasă. Uşor-uşor, animalele au dispărut din bătătură şi copacii au început, parcă, să nu mai rodească. Slăbiciunea femeii a fost exploatată de unul dintre vecini, Dumitru, care a considerat ca i-ar sta tare bine acelui copac în curtea sa, aşa ca într-o zi a mutat gardul pentru a-l cuprinde. Babei Gafiţa nici nu părea să-i pese, grija ei fiind îngrijirea mormântului celui ce i-a fost soţ o viaţă întreagă. Copiii din cartier au observat această schimbare de proprietar pentru simplu motiv că Dumitru nu permitea nimănui să guste din fructele râvnitului copac. Mulţumirile din trecut adresate lui Moş Fedea au fost degrabă înlocuite cu înjurături şi ceva blesteme.

Zi de Paştele Blajinilor. Tot oraşul părea că s-a mutat în cimitir şi zumzetul mulţimii transforma locul odihnei veşnice într-unul de promenadă. Fumul grătarelor şi mesele întinse peste tot prin cimitir pot părea ciudate pentru cei ce nu au crescut cu ideea că cei de dincolo trebuie cinstiţi prin prezenţa întregii familii, ca la o masă de duminică, la căpătâiul mortului. Italieni, greci, români şi armeni au preluat un obicei tigănesc şi l-au ridicat la rang de sărbătoare zonală păstrând cu sfinţenie obiceiul ca în prima duminică după Înviere blajinii (morţii) să fie pomeniţi. Printre cei pomeniţi era şi moş Fedea...

Baba Gafiţa îşi povestea toate necazurile si trăirile blajinului Fedea, cu strigăte şi cu sughituri. Bocetul ei legănat „Fedeoooo, de când ai murit hoţu’ de Dumitru mi-o băgat tot păru’ înăuntru!” reuşea să-i facă mai pe toţi bărbaţii să zâmbească şi pe femei să-i suduie pe cei ce nu puteau să-şi stăpânească hăhăitul. Toţi înţelegeau suferinţa dată de singurătate si însingurare şi rămâneau marcaţi de modul în care baba Gafiţa se ruga de moş Fedea să o ia lângă el. Chipul vesel de altădată devenise una cu pământul şi albul ştergarelor se transformase într-un gri care nu reuşea decât să accentueze imaginea unei umbre.

A doua zi, groparii din cimitir au găsit-o pe baba Gafiţa dormind cu capul sprijinit de crucea lui Moş Fedea. Zâmbea şi chipul îi redevenise blând şi senin. În jur puteai să simţi miros de gogoşi şi gura ţi se îneca intr-un parfum de pere.

Din acel an, părul aflat în curtea lui Dumitru a refuzat să mai rodească. S-a dus si el in lumea blajinilor, în curtea lui Moş Fedea şi a babei Gafiţa, pentru a stârni un alt cor de mulţumiri rostite cu voci de copii: „Nais tuqe, Papo!”.