Sunt românii capabili să facă lucruri bune? Răspund fără ezitare: da! Sunt românii capabili să păstreze lucrul bun, odată ce l-au făcut? Răspund la fel de prompt şi cu năduf: nu!

Acum douăzeci de ani, în locul fostului muzeu al Partidului Comunist plasat samavolnic în frumoasa clădire de la şosea gândită, de la bun început, să fie muzeu de etnografie, s-a instalat un muzeu nou, Muzeul Ţăranului Român, cu un nou director, Horia Bernea. Instituţia a căpătat în scurt timp un profil aparte în seria muzeelor de acelaşi tip din lume şi, în 1996, a câştigat titlul de „Muzeu European al Anului", acordat de Forumul Muzeului European.

E unul dintre (tot mai) puţinele locuri din Bucureşti unde poţi invita un străin, având garanţia că vei avea o reacţie de entuziasm. Din păcate, Horia Bernea, iniţiatorul competent şi curajos al unei abordări muzeografice insolite, a dispărut înainte de vreme. A lăsat în urmă totuşi, pe lângă farmecul inimitabil al modului său de a înţelege şi de a expune arta populară, o sumedenie de tineri emuli, capabili să lucreze mai departe, în acelaşi spirit. Dar le trebuia un nou şef. Irina Nicolau n-a trăit nici ea destul pentru a asigura buna continuitate a momentului inaugural.

O soluţie plauzibilă a părut, la un moment dat, Dinu C. Giurescu, om presupus a fi civilizat şi, prin fire, mai curând paşnic. S-a dovedit o alegere greşită. Cu totul exterior domeniului, el a fost repede confiscat de convenţia obosită a muzeografiei şcolare şi era cât pe-aci să înlocuiască verva prin buchiseală, viziunea prin platitudine. Lucrurile s-au recalibrat sub conducerea lui Vintilă Mihăilescu, antropolog solid şi imaginativ, adept al unei alte stilistici decât directorul fondator, dar respectuos cu ceea ce merita să fie păstrat.

Acum însă, Vintilă Mihăilescu pleacă. În plus, se anunţă o reamenajare a muzeului (cu argumentul reconsolidării) care, pentru mulţi, sună aventuros. Cine va asuma responsabilitatea acestui riscant episod? Cine va fi în stare să „înnoiască" instituţia, lăsând însă binele la locul lui şi, mai ales, avansând pe calea - încă foarte departe de a fi epuizată - pe care o deschisese Horia Bernea. Este evident că muzeul nu trebuie să fie o casă memorială Bernea (el însuşi ar fi evacuat o astfel de idee).

Dar este tot atât de evident că fondatorul n-a gândit o „expoziţie temporară", ci un nou mod de a dialoga cu obiectul expus, o nouă filosofie a spectacolului etnografic şi a cercetării antropologice.

Sunt românii capabili să păstreze ce e bun în patrimoniul autohton? Am zis că nu. Adaug însă că lucrurile sunt încă şi mai triste: nu doar că nu ştim să păstrăm, dar avem un soi de drac al distrugerii. Cum ridică cineva capul, cum se înalţă ceva deasupra mediei, ne mobilizăm pentru a căsăpi. Mă tem că aşa se va întâmpla la Muzeul Ţăranului Român. Nu sunt oameni.

Când sunt nu vor, iar când vor sunt inutilizabili... Un zvon în care nu vreau să cred e că unul dintre aspiranţii la directorat ar fi fostul secretar de stat Virgil Niţulescu, de la Ministerul Culturii. Îl ştiu de mult.

Iniţial, am crezut în candoarea lui. Între timp s-a instalat în postura unei mediocrităţi vesele, de funcţionar hârşit în rele. Mi-e greu să înţeleg de ce vrea acest directorat. În materie de etnografie e nul. În materie de caracter e, ca să zicem aşa, aproximativ. Se crede un administrator? Să caute vreun şantier sau vreo circă financiară. Altfel, va rămâne în memoria noastră ca un demolator de duzină, înălţat pe ruinele unui lucru bine făcut.

Andrei Pleşu este scriitor, eseist, rector al Colegiului Noua Europă. A publicat numeroase volume de studii şi eseuri.