Morga - singurul adapost sigur pentru oamenii strazii

Ghemuita intre coloanele fostei Romarta Copiilor, femeia trece intr-un caiet siruri interminabile de cifre. Calculul probabilitatilor, zice ea, scarpinandu-se sub caciula. Mai are o singura speranta:

Ghemuita intre coloanele fostei Romarta Copiilor, femeia trece intr-un caiet siruri interminabile de cifre. Calculul probabilitatilor, zice ea, scarpinandu-se sub caciula. Mai are o singura speranta: sa castige la Loto. Pe sub patura se foieste Tina, catelusa. Femeia nu se lasa fotografiata. A avut casa, a pierdut-o. "Necazurile", ofteaza. Cinci coloane mai incolo, un nene care se recomanda inginer doarme bustean pe un teanc de cartoane. La ora asta, Ana Stoica, de mana cu fii-sa, nebuna, face ture cu tramvaiul sa se incalzeasca. Mai incolo, or sa se strecoare in sala de asteptare din Gara Republica, rugandu-se sa nu le alunge gardienii. Scuarul din fata Mega Image Pantelimon e de ani de zile refugiul unei femei cu doi copii. Al mai mic n-a dormit, de cand e pe lume, intr-un pat si-n afara de laptele mama-sii, a mancat numai de pomana. A fost nascut si crescut in strada. Sunt mii ca ei in Capitala. Nu-i angajeaza nimeni, spitalele s-au saturat sa tot faca opera de caritate. In Bucuresti nu exista azil temporar pentru cei fara adapost. Iarna de iarna, aceeasi tragedie: gerul ii secera in strada, morga ii culege cu sutele, primaria ii cara la cimitirul Straulesti II si le pune la cap o cruce: Neidentificat. "Ma numesc "NIMENI", sa nu va cuprinda mila sau mirarea/ M-au adus pe lume fara nume, am facut singur inaugurarea". O cladire veche, odata frumoasa, grilaj de fier, cateva ochiuri sparte de geam: Jean Louis Calderon 39. Un hol mare, o canapea cam uzata de spital, un rand de usi. Un culoar ingust. Mai intai, mirosul greu. Apoi, mogaldetele de pe langa pereti. Sunt multi, infofoliti in straturi suprapuse de haine fara vreme, si isi asteapta, cuminte, randul. E frig afara. Si aici e frig, dar macar nu bate vantul. Pe un colt de banca, doua umbre aplecate mesteca, tacut. De undeva, picurul unui robinet. In cabinet, decor auster: mese, scaune, insemnele Medecins Sans Frontieres, un lavabou cu oglinda. "Va trebuie dosare cu sina. Si niste fotografii, astea or sa va coste ceva. Credeti ca va descurcati?". Doamna doctor Lili explica, pune intrebari. Pacientul -un fular infasurat de mai multe ori, o caciula cu sapca deasupra, un palton ros incins cu un curmei, ca sa tina laolalta straturile de toale de dedesubt - are nevoie de dosar pentru cantina sociala. Si el, ca si cei de pe hol, sufera de aceeasi boala: saracie, la limita cea mai de jos. Au avut casa, au pierdut-o, familia i-a uitat sau ii respinge. Dorm in sali de asteptare, in scari de bloc, in tramvaiul 5, pe tarabele din Obor. Unii aud voci, au dat in darul betiei - daca nu il avusesera dinainte - sau incearca, incapatanat, sa-si gaseasca de lucru. Dar cand te duci la serviciu trei zile la rand, nespalat si cu acelasi rand de haine, esti imediat luat in vizor. Patronii nu te angajeaza, spitalele se codesc sa te interneze cand pe hartia care tine loc de act de identitate scrie "lipsa domiciliu stabil". Ei sunt oamenii care nu exista. "Intrebare: Cand omul este bogat? Raspuns: Cand esti satul si curat te numesti om bogat" Filip Carol, poetul, nu a mai dormit intr-un pat de 7 ani. Aduce oarecum cu Che Guevara, doar ca expresia boschetarului de 53 de ani e ceva mai senina. Si-a pierdut locuinta la revolutie. De cativa ani, Carol s-a aranjat binisor: doarme ultracentral, pe o scara de bloc. Are cheia de la intrare, dupa 9 seara descuie frumos, urca scarile la etajul 3, isi asterne culcusul in dosul liftului si, la prima ora a diminetii, cand se aud rasnitele de cafea, se evapora. "Nu fac galagie, nu fac mizerie, nici scrumul de tigara nu il dau pe jos". Filip Carol mai ca s-ar obisnui cu viata de boschetar daca n-ar fi iarna. Frig, nimic de lucru, stranduri inchise. Liber la paduchi. "Din timpuri folosim sapunul, facut de mama si bunica/ De cand eram mic, ma ajuta varul cel mare, mamica,/ Copaia o umpleam cu apa fierbinte, pregatea sapunul,/ Nu era samponul, niveaua, palmolivul, nu faceam pe nebunul". Cabinetul de pe Calderon inseamna, pentru multi, singurul loc unde pot sa se barbiereasca si sa faca un dus. Un dus rece, de cand s-a stricat boilerul. Dar e bine si-asa. Cand ti-ai dat rapanul jos, altfel te uiti in ochii oamenilor. "Vara, fac toate lacurile. Dar iarna...", spune, nostalgic, Filip Carol. "Si iarna am facut baie in lac", intervine Ionut, 25 de ani, abia iesit de sub dusul rece. "Nu iti da nimeni de lucru cand puti. In tramvai, oamenii se uita cu scarba". Baile comunale, cate mai sunt, percep taxe pe care boschetarii rar si le pot permite. "La Baia Grivita, intrarea era cam 16.000. Acum doi ani", isi aduce aminte careva. "Mai e baia de la casa de sanatate, de pe Delfinului...25.000 anul trecut". "Si aia, langa Budapesta, da' tot scumpa". "La azil, la Casa Ioana, cand ne mai primeau - ca acuma, nu se mai elibereaza un pat cu lunile - faceai dus numai cu spaga: 20.000 la ingrijitor". "Las' ca mergem duminica la maicute, la Chitila. Ne da mancare, haine, ne barbiereste". "Viata si asa este grea, ne amagim cu minciuna/Nu s-a intors nici unul dintre morti, nici una/Sa ne spuna ce e dincolo de nori, iluzii ne facem/Pisica e aceea ce inchide ochii, viseaza, hai sa toarcem". Doina si-a vandut casa pentru ca nu mai putea plati restantele la intretinere. Se poarta ingrijit, vorbeste frumos, se vede ca a apucat vremuri mai bune. Ii e rusine ca a ajuns pe strada. Pana nu demult, a lucrat la un centru de colectare sticle si borcane din Drumul Taberei: lua 40.000-50.000 de lei pe zi, se chema ca are venit sigur. Acolo l-a cunoscut pe Ionut - de atunci isi poarta de grija unul altuia, trag in aceleasi scari de bloc. Centrul de sticle l-a daramat primaria anul asta, in vara. "La 50 de ani, cu lipsa domiciliu stabil, nu ma mai angjeaza nimeni cu carte de munca", se plange femeia. Mai are un an si 4 luni pana la pensie. Tine mult la chestia asta, sa iasa la pensie cu acte in regula. De cand e fara casa, a invatat ca e mai bine sa ceri decat sa rabzi sau, Doamne fereste, sa furi. "In piata, daca vad un gogosar pe jos si vreau sa-l iau, cer voie. Apoi intreb precupetul daca nu are nevoie de ajutor. Am descarcat cartofi, varza...Acum, vine randul la brazi". De cand il are pe Ionut tovaras de pribegie, a scapat de frica aurolacilor. "Vin peste tine in scara, cand dormi, iti fura sacosele, te ameninta cu batele". Sacosa e bunul cel mai de pret al boschetarului. Acolo tine toata averea: carpele pe care le asterne pentru noapte, o fotografie, o bucata de sapun. "Imi mut privirea, caut steaua ce imi va aduce norocul,/ Altii nu mai cauta, au noroc in toate, ei rama ca porcul/ Nu-i pismuiesc, de ce nu ar avea noroc, eu am zodia mea/ Sa fim optimisti, te invit la un vin, ia si bea" "Sunt atatea cladiri abandonate, sunt blocurile de la Poarta 4, la capatul lui 311. Ar fi suficient ca primaria sa spuna: "Hai, baieti, sa le punem pe picioare". Cladirile astea sa functioneze ca azile temporare, sa se afiseze locuri de munca de unde sa nu te dea nimeni afara pentru ca n-ai casa. Iar cand boschetarul isi face un rost, sa-si ia locuinta cu chirie si sa lase locul altui amarat". Ionut a fugit de-acasa cand avea 14 ani - guri multe de hranit, saracie, scandaluri. Daca il vezi pe strada, nu zici ca doarme prin scari de bloc: inaltut, curatel, figura osoasa imblanzita de ochii inca de copil. A lucrat de toate: pe santier, ca tamplar... Vara facea tatuaje la rockeri, prin parcuri. De cate ori a crezut ca intra in randul lumii, l-au mirosit ca e boschetar si l-au trimis inapoi in mizerie. Se simte exclus, se revolta, ii trece. Acum aduna sticle cu Doina si le vinde la "domnul Adi". "Ma uit si imi vine sa si rad, sa si plang, totul e de suprafata/ Se aude muzica, petreceri simulate, lumea e "hoata"/Totul e fals, suna ca o toba sparta, ca o sticla de plastic/ De ce vreti sa jucati teatru, nu mai tine pentru unii, e fantastic". "La domnul Adi" - o curte inchiriata, acolo unde Capitala se varsa in camp. De cand s-a lasat gerul, cei cativa metri patrati imprejmuiti cu gard de tabla s-au transformat in curte a miracolelor. Fosti puscariasi care refuza sa recidiveze, batrani care abia se mai tarasc, boschetari pe care foamea i-a alungat de prin vizuine vin sa-si vanda prada: sticle si borcane adunate de prin gunoaie. E luni si e dever, fiindca vine dupa sfarsitul de saptamana cand lumea de obicei petrece. "Sticlele astea mari, de Florentino, e 1.500 lei, alea de Cotnari, 600, sticlele de bere, 500", explica o tanti cu un chistoc puturos in cotul gurii. Care e mai harnic, strange si cartoane, fier vechi, si le vinde la particularii din zona. "O data am gasit o baterie de dus", se lauda careva. "Am trait din ea o saptamana". Adi, patronul, spune ca a inceput afacerea de 5 ani, insa doar in ultimii doi ani "s-a cunoscut mai bine". "Zilnic am 50-100 de clienti". Clatina din cap, in timp ce mai indeasa un brat de sticle in Moskviciul papuc din dotare. Un nene cu cravata "Janine" scoate aburi pe gura: "E iarna, domnilor". Pentru multi dintre ei, e poate ultima.