Misoginism şi avioane

„Mă iubeşti?“ Faţa aia pe care o facem vă este, desigur, familiară. Aţi văzut-o la sinucigaşii care căutau o lamă bună pentru secţionarea pe lung a venelor.

Sau poate aţi văzut-o la fiul, fratele sau bărbatul care îşi examina cu încrederea absolută că nu e nimeni prin preajmă felul în care îi funcţionează sistemul reproductiv şi brusc privirea lui s-a întâlnit cu privirea dumneavoastră. Este aceeaşi privire pe care aţi văzut-o la porcul de Crăciun, în ultima secundă dinainte de a fi înjunghiat. Aţi văzut privirea de care vă spun la Dragnea, când a fost întrebat de avere, la Codrin, când a fost întrebat despre inteligenţă şi la Olguţa, când a fost întrebată despre orice în altă limbă decât olteneasca de Craiova.

Pentru că ceea ce auzim noi este: Nu e aşa că o să stai pentru toată viaţa asta şi toate celelalte reîncarnări ale tale legat de mine în fiecare clipită şi nu o să te gândeşti la nicio altă bunăciune, fie ea femeie, website, maşină, mâncare, pinguin sau cocotier, ca în cazul domnului Dragnea?

Sigur că am vrea să răspundem: Da, căci ştim că ăsta e răspunsul corect şi singurul care nu va duce la dormitul pe canapea, dar creierul nostru se blochează. Sunt unii şmecheri dintre noi care îşi imaginează că i-aţi întrebat dacă îl iubesc pe Messi, Ronaldo, Michael Jordan, Federer sau oricare specialist în a da cu piciorul, capul, paleta, mâna într-o băşică şi care răspund imediat şi in mod absolut cinstit: Da. 

• Îţi place mâncarea?

Şi noi auzim: Poţi te rog să mănânci cu multă poftă şi apoi să lauzi porţia asta de furaj industrial?

Confuzia pe care o citiţi pe faţa noastră e aceeaşi cu cea pe care o citiţi şi in ochii căpriorului sau ai unui mascul viu prins între faruri. Ştim că răspunsul ar trebui să fie automat, dar ce gândim, de fapt, este: Cea mai tare fasole făcută scrum, impecabilă pâinea asta de rumeguş natural şi sănătos, fantastică saramura asta de legume şi carne pe care tu, iubito, o numeşti ciorbă. Băga-mi-aş, iar trebuie să beau ca porcul ca să vomit fără să-mi scoată EA ochii…

Să ştiţi că atunci când vă spunem ceva de Michelin, ne gândim la gustul pe care l-or avea cauciucurile Michelin şi nu la stelele bucătarilor ălora în fiţe.

În mare parte, răspunsurile noastre entuziaste despre ce gătiţi dumneavoastră se datorează unei imaginaţii bogate şi anilor de adolescenţă petrecuţi în singurătatea revistelor de modă fără haine.

Cei mai buni dintre noi vor fi capabili să răspundă în mod corect, să mestece pietroaiele cu fân prezentate drept chifteluţe sănătoase cu rucola şi să nu se gândească deloc la riscurile de a fi trăsniţi. Tot ei vor ajunge mari oameni politici, căci mâncatul cu entuziasm de orice căcat reprezintă un mare talent.

• Vrei să vorbim?

Sigur că vrem. Ce ne-am putea dori mai mult decât să aflăm noutăţile din lumea modei, a baletului sau a patinajului pe gheaţă, problemele prietenelor dumneavoastră, costul rochiţelor sau cum se aleg pantofii cu toc. Faptul că suntem brusc interesaţi de mâncare sau că vă facem o declaraţie de dragoste nu are legătură cu întrebarea dumneavoastră, ci e accidental.

Vrei să vorbim este pentru noi un fel de Hai la meci, iubi! Pentru că, iubitele noastre, a petrece două ore cu nişte sceleraţi care urlă, gâfâie, beau bere, transpiră, râgâie şi înjură în timp ce privesc la nişte bezmetici care aleargă de tâmpiţi după un gogoloi este o chestie pe care v-o doriţi cu aceeaşi intensitate cu care ne dorim noi să avem discuţii.

Desigur, există şi printre noi excepţii, asemenea doamnelor care se duc în mod dezinteresat la meci.

• Ce gânduri ai?

În acel moment, vrem să nu existe gânduri! Deloc, deloc. Oricum nu avem şi nici nu vom avea vreodată vreun gând spontan referitor la planurile pe termen lung ale relaţiei, la dus gunoiul, la noua colecţie de vară-toamnă sau la rezervările pentru vacanţă. Chestiile astea ne distrug creierul pe care noi îl folosim la lucruri mult mai serioase, cum ar fi să reţinem toate statisticile sportive posibile şi toate detaliile despre maşini, adică lucruri fundamentale pentru supravieţuirea speciei.

Ce gânduri ai e ca şi cum ne-aţi întreba care sunt gândurile noastre despre castrare.

Recunoaştem că ne gândim că ar fi o idee bună pentru duşmanii noştri, dar asta nu înseamnă că ne bucură personal perspectiva asta.

Ca în cazurile precedente, există, bineînţeles, şi mici excepţii.

• Poţi să îmi dai şi mie telefonul tău?

Sigur, păpuşă. Ai pe undeva şi un bomfaier să îmi tai şi mâna cu care ţi-l dau, ca să facem lucrurile bine de la început?

Instinctul de supravieţuire - sau, în unele cazuri, inspiraţia divină - i-a învăţat pe cei mai buni dintre noi că trebuie să avem două telefoane. Să vă dăm telefonul nostru e ca şi cum noi v-am cere să ne împrumutaţi pantofii superfavoriţi care au fost motivul pentru care v-aţi vândut sufletul coorporaţiei unde lucraţi.

Sigur, dacă avem o asigurare senzaţională de viaţă sau dacă pur şi simplu aveţi instincte ucigaşe, întrebarea este foarte utilă, căci creşte exponenţial şansele de infarct.

În cazul în care nu avem telefonul la noi, puteţi să ne cereţi laptopul. Are acelaşi efect.

Atacul cerebral, amnezia temporară şi pierderea simţului direcţiei sunt consecinţe directe ale unor astfel de întrebări.

Am fost prins pentru o oră şi ceva în avionul care mă aduce acasă. Lângă mine, o domnişoară îl nenorocea pe unul cu întrebări. Ce e mai sus e gândit ca un mic ghid care să prevină încercările de evadare de la 11.000 de metri şi 800 de kilometri pe oră.