„Minunata lume nouă“, varianta românească: cum am descoperit democraţia în 1990
0
În ianuarie 1990, după 45 de ani de comunism şi un deceniu de foamete şi izolare absolută, o ţară descoperea libertatea. În acel an, românii învăţau să numere dolari, să facă pe comercianţii şi să-şi ceară drepturile. Aceasta este o listă, evident incompletă, a câtorva evenimente, consemnate de presa acelor vremuri, despre un an unic, plin de drame, naivităţi, greutăţi teribile şi ceva umor involuntar
Pe 1 ianuarie 1990, Polonia rupea definitiv orice legătură cu trecutul construit sub umbrela URSS şi declara abolirea economiei de stat socialiste şi ieşirea din Pactul de la Varşovia. Glasgow devenea Capitală Culturală a Europei, iar Rowan Atkinson debuta în ceea ce avea să devină una dintre cele mai gustate şi longevive emisiuni difuzate de televiziunea britanică: „Mr. Bean“.
România începea acel an în lacrimi. Pe 12 ianuarie 1990 era decretată Zi de doliu naţional în memoria victimelor Revoluţiei din decembrie 1989. Teroriştii nu fuseseră încă identificaţi, niciun părinte aflat în doliu nu înţelegea încă cine le-a ucis copiii, iar starea generală era undeva la graniţa dintre confuzie şi mascaradă.
Acest text nu este despre „marile evenimente“ din 1990. Nu este despre primele alegeri democratice, despre prima Mineriadă, despre fenomenul „Piaţa Universităţii“, nici despre conflictul interetnic din martie 1990, de la Târgu Mureş. Acest text este despre oameni. Despre cum au descoperit românii democraţia în primul an de după Revoluţie. Despre problemele şi temerile lor, despre confuzia teribilă în care s-au trezit proiectaţi în decurs de numai câteva zile. Despre visele unor oameni şi despre naivitatea lor. Despre apariţia valutei, despre sărăcie, despre problemele cu furnizarea apei calde şi primele magazine capitaliste din România, despre siguranţa oamenilor şi dezinhibarea socială a acestora.
În fine, ceea ce urmează se vrea o scurtă radiografie, pornind de la presa acelui an, 1990, a ceea ce a însemnat una dintre cele mai puternice rupturi sociale şi, mai ales, psihologice, din istoria României.
În acele zile, România descoperea. Cel mai consumat produs erau ziarele, citite în grupuri interminabile ce ocupau străzile din toată ţara. Consultate astăzi, publicaţiile acelor vremuri par nişte veritabile dicţionare, în care cuvinte total străine, până la acel moment, erau explicate stângaci celor care aşteptau instaurarea democraţiei. „Proprietate“, „economie de piaţă“, „liberalizarea preţurilor“ îşi făceau loc, de-a valma, printre ştiri redactate într-un ton prăpăstios, plin de dramatism şi naivitate.
Privite cu detaşarea pe care ţi-o acordă, în general, trecerea timpului, textele, discursurile şi faptele ce ţineau de banalitatea cotidiană, din acele vremuri, dau impresia unui curs intensiv în absurditate, a unei nepotriviri. Ca şi cum cineva ar explica unei populaţii aflate la pragul cel mai de jos al sărăciei care sunt beneficiile utilizării cardurilor de cumpărături. România se străduia să deprindă noi metode de a trăi printre răcnetele din stradă, comploturile de pe scena politică, jelindu-şi morţii şi încercând să-şi tragă sufletul şi să-şi golească mintea după un coşmar de 45 de ani.
Un „ţigănuş“ şi o banană
Aşadar, la început a fost foamea. Care, cuplată cu finalul unui deceniu în care magazinele alimentare erau privite, mai degrabă, ca nişte muzee, dă naştere unor adevărate incidente. Bunăoară, vederea „unui ţigănuş“ din Bucureşti, înfruptându-se dintr-o banană, se transformă într-o adevărată revoltă de stradă. Trecătorii îl apostrofează, vor să ştie de unde a avut el bani să cumpere aşa ceva. Ştirea apare şi în ziar, sub forma unei veritabile pledoarii pentru egalitatea semenilor. „În jurul lui se adunaseră colegii lui şi priveau cu ochii mari cum muşcă el dintr-o banană de 35 de lei bucata. Sumă pe care un părinte cu un salariu mediu nu şi-o poate permite, iar când este întrebat, ocoleşte subiectul şi cumpără mere. Numai cei ajunşi pot să pună în pacheţelul de şcoală al odraslelor lor banane sfidătoare“, scrie reporterul, încheindu-şi textul cu un îndemn către autorităţi: „Decât să fie date pe uşa din spatele magazinului, mai bine raţionalizăm banalele. Poate aşa, o dată pe lună, toţi copiii vor veni la şcoală cu câte o banană“.
Însă marea problemă legată de alimentaţia oamenilor în acel început de 1990 se învârte în jurul unui singur cuvânt: carnea. Se organizează controale peste controale, unele de către autorităţi, majoritatea însă de către simpli cetăţeni, transformaţi, peste noapte, în adevăraţi ziarişti. Specificul unui astfel de control era următorul: persoana respectivă intra într-un magazin, le lua la rost pe vânzătoare, după care le deconstruia toate argumentele. Era poftă mare în acele luni, mai ales de carne de porc, transformată într-o trufanda.
Frustrarea şi lipsurile ajung până la a crea adevărate transe. Ziarul „Dreptatea“ publica un articol, însoţit de fotografii, al supermarketului „Ralph’s“, din Los Angeles, SUA, unde sunt identificate, pe rafturi, produse de calitate importate din România. Cazul dă naştere unei vâlve nemaivăzute. Autorităţile române sunt acuzate de comportament duplicitar, se organizează investigaţii de presă ca să se afle cum a fost posibil ca românii să moară de foame, în timp ce americanii se înfruptă din bunătăţurile noastre.
În final, se ajunge la concluzia că este foarte posibil ca marfa respectivă să fi fost trimisă peste ocean înainte de 22 decembrie 1989, dat fiind termenul de garanţie mare. Şi, pe post de concluzie, iată această încheiere a unui text apărut în perioada respectivă, ilustrativ pentru problemele vremii, dar şi despre noţiunea de „umor“ a acelui început de 1990: „Atenţie, deci, domnilor, la ceea ce scrieţi. Nu de alta, dar s-ar putea ca oamenii să vă creadă şi să ia imediat tramvaiul până la Los Angeles“.
„Vrem ciorapi!“
Nicăieri însă spectacolul descoperirii libertăţii, fără a avea un concept clar despre ce înseamnă acest fapt, nu este mai puternic decât în ştirile care, în presa vremii, nu depăşeau câteva sute de semne. Construite, mai degrabă, ca nişte notiţe desprinse din viaţa de zi cu zi, aceste scurte texte sunt revelatoare pentru confuzia generală a unor oameni ţinuţi în lesă decenii la rând.
Mai întâi, un fapt inedit. În februarie 1990, un vatman de pe tramvaiul 3 oferea călătorilor ceea ce, în presa de atunci, era numit un „spectacol inedit“. La Piaţa Presei, unde tramvaiul avea capăt de linie, vatmanul respectiv a început prin a înjura călătorii, „vreo 50-60“, cum notează reporterul. Apoi a coborât din tramvai, consumând câţiva mititei, de la un grătar în aer liber. S-a urcat în tramvai şi, tocmai când lumea credea că totul s-a terminat, a oprit, a coborât şi „a irigat asfaltul din apropiere“. Apostrofat de cei prezenţi, vatmanul şi-a continuat tirada de înjurături, totul culminând cu „un striptiz lent“, în faţa oamenilor oripilaţi.
La mijlocul anului, o altă ştire dădea ora exactă a noii libertăţi. De la momentul „22 decembrie 1989“, se înregistraseră aproape 1 milion de avorturi. Boom-ul naşterilor se încheiase, femeile îşi doreau altceva decât statutul de gospodină şi mamă perpetuă. Se organizează primele prezentări de modă, iar fotografiile cu tinere în fuste scurte oripilează generaţia a treia. Iar în presa centrală, apar tot mai multe articole în care femeile îşi cer drepturile: „În loc de Ziua Femeii, vrem ciorapi!“, scrie Alexandra, un reporter „Adevărul“, care se declară sătulă să mai fie considerată „sexi“, pentru că „umblă fără sutiene, fără chiloţi, fără ciorapi“.
O arteră bucureşteană intens circulată – Pipera – a fost blocată, ieri la prânz, de un grup de persoane. «De săptămâni întregi tot aşteptăm să fim şi noi, cei din satul Pipera, aprovizionaţi cu butelii de aragaz», ne-a spus muncitorul Vasile Vasile, de la întreprinderea «Automatica».
Ziarul „Adevărul“, 1990
La etajul 21, într-un bar luminat obscur şi bolnav ca prostituţia însăşi, câteva frumoase cochetează cu străini bărboşi. Protestează când sunt legitimate de Poliţie. Cică au luptat în decembrie. «Şi eu am făcut Revoluţia! Pentru ce am făcut-o? Să mă agăţaţi voi??»
Ziarul „Dreptatea“, 1990
Anul 1990, România: ţara niciunei posibilităţi
Instantanee din România anului 1990. FOTOGRAFII: Corbis / Photoland, AP, AFP
România lui 1990 pare un fel de „pământ al nimănui“, mistuită de o gravă criză socială, în mare parte cauzată de incertitudinile politice ale perioadei, dar şi de haosul generalizat din societate. În presă, apar periodic articole despre spitalele din România, într-un veritabil spectacol al deznădejdii. „Penicilina este deficitară“, „În loc de hrană consistentă, conserve stricate“, „Instalaţii defecte, pereţi coşcoviţi, saloane insalubre“ sunt numai câteva dintre titlurile articolelor ce tratau problema sistemului sanitar.
În acest timp, Bucureştiul se lovea de o nouă problemă, total străină: nu mai erau penitenciare, pentru cererea existentă. Reorganizarea cadrului legislativ făcea ca majoritatea celor prinşi în acte de fărădelege să fie cazaţi în alte oraşe din România. Acelaşi Bucureşti se afla şi într-o plină criză a gunoiului. Problema devine atât de gravă, încât la Primăria Capitalei se strâng mii de petiţii, trimise de cetăţeni, toate construite în jurul aceleiaşi întrebări: „De unde putem face rost de o basculantă, ca să putem duce gunoiul dintre blocuri?“. În oraş apar şobolanii, iar pe străzi sunt lipite afişe, în care oamenii sunt îndemnaţi să nu mai bea apă de la chiuvetă, dat fiind riscul de otrăvire.
„Să fim fericiţi!“
În acest timp, edilii Capitalei scot la înaintare noua hartă reprezentând dezvoltarea reţelei de metrou din Bucureşti. Fotografia respectivă, publicată în presa vremii, are astăzi o valoare aproape istorică. Bucureştiul, în schiţa Metrorex, era plin de linii punctate, reprezentând diversele magistrale ce urmau să fie construite. Până astăzi, au fost încheiate lucrările la doar două dintre aceste segmente: cel spre 1 decembrie şi cel spre Bucureştii Noi. Celelalte sunt şi astăzi în construcţie sau planificare, iar unele chiar au dispărut definitiv.
În tot acest timp, Gheorghe Hagi se căsătoreşte – evenimentul monden al anului, iar românii răspund la întrebările primului sondaj de opinie de după 1989. Cei mai mulţi îşi doresc „să fie fericiţi“, răspuns urmat, îndeaproape, de speranţa generală „să meargă mai bine“.
Marile oraşe se umplu de taximetrişti, iar comportamentul acestora ţine prima pagină a ziarelor. „România liberă“ publică, sub titlul „Taximetrişti dornici să-şi bată clienţii“, povestea unui şofer de la Gara de Nord, care, nemulţumit de cât îi ofereau clienţii, le-a dat jos bagajele din portbagaj, fiind la un pas de a-i lua la bătaie, în plină stradă. „Câţi ani aveţi să vă duc eu, fir-aţi ai dracului?!? Nu vă duc, c-aşa vreau eu! Îţi mai dau şi un picior în gură, dacă îmi iei numărul!!“, ar fi declarat taximetristul.
Se rezolvă cu ciorapii
Despre izolarea României vorbeşte însă, mai bine decât orice, o ştire din primăvara lui 1990. Construită în spiritul şi condeiul epocii comuniste, relatarea respectivă este publicată cu titlul: „O realizare de excepţie a ştiinţei româneşti: Şi surzii vor putea auzi!“. În text, se vorbeşte despre o serie de proteze auditive, dezvoltate la Institutul de Cercetări Textile din Bucureşti. La numai câteva zile, ziarul respectiv, „Adevărul“ revine asupra ştirii, completând că „şi alte ţări produc echipamente asemănătoare“. Şi mai ciudată este explicaţia revizuirii: unul dintre redactorii publicaţiei aflase, la telefon, de la un prieten plecat în străinătate, că astfel de proteze există şi acolo.
Spre finalul anului, România pare că se mai destinde. Pe autobuzele din marile oraşe apar primele reclame sexy, cauzând chicoteli şi capete întoarse. Şi, mai important, se rezolvă problema ciorapilor de femei. „I-am văzut, şi vă pot spune că sunt de bună calitate, moderni, într-o gamă coloristică diversă“, anunţă evenimentul un reporter, în paginile ziarului „Dreptatea“. Şi tot dânsa, pentru că era vorba despre o doamnă, decretează fericită „sfârşitul anilor în care ne-am remaniat şi cârpit ciorapii“.
Stimaţi concetăţeni, vă adresăm o rugăminte: nu cumpăraţi nimic, dar absolut nimic, de la bişniţari! Faceţi acest efort: lipsiţi-vă, o vreme, de pachetul de Kent sau de BT!
„România liberă“, 1990
Reţeta succesului: „Se saltă capota la autoturism şi aştepţi să-ţi vină partenerul“
Lumea merge după cum dictează piaţa FOTO: PHOTOLAND CORBIS
Marele şoc socio-economic al începutului de democraţie din 1990 a purtat însă un nume: „liberalizarea preţurilor“. Mult discutată în şedinţele de guvern ale vremii, liberalizarea preţurilor a trebuit, mai întâi, explicată unor oameni care nu avuseseră acces la abecedarul unei economii de piaţă. Astfel, în presa vremii apar articole kilometrice dedicate explicitării, pe înţelesul tuturor, a unor concepte precum „proprietate“, „piaţă“ sau „preţuri“. Însă nimic nu avea să pregătească oamenii pentru şocul ce urma.
„Inflaţia făcea ravagii“
Liberalizarea este anunţată de nişte cozi gigantice la sediile CEC, locuri ale unor adevărate scene de violenţă între oameni. „S-a înregistrat o aglomeraţie fără precent, vecină cu panica“, titra „Adevărul“, în dreptul unei fotografii reprezentând o mulţime uriaşă, puhoaie de oameni aglomeraţi ca nişte chibrituri într-o cutie. Neliniştea socială avea o dublă cauză. În primul rând, oamenii nu înţelegeau exact ce se ascunde în spatele acestor concepte, perfect abstracte la acel moment. Îl al doilea rând, principala temere a acelor ani, printre cetăţeni, era cea a unui val cumplit de sarăcie şi foamete. În acelaşi prim sondaj de opinie, realizat la începutul lui 1990, principala frică a oamenilor întrebaţi era „să nu avem de mâncare“.
Dezastrul avea să fie accentuat de momentul liberalizării preţurilor. Imaginea desprinsă din ziarele epocii se conturează în jurul unor magazine goale şi al unor produse de bază, transformate în rarităţi, şi comercializate la nişte preţuri astronomice.
„Decizia Guvernului de la 1 noiembrie 1990, privind liberalizarea preţurilor, poate fi interpretată, de fapt, şi ca un ordin dat ţării să treacă inflaţia. Într-un timp scurt, cea mai mare parte a populaţiei şi-a văzut banii tocaţi de inflaţie. Economisirile au fost spulberate. Puterea de cumpărare a leului scădea de la o zi la alta. Mărfurile se scumpeau, dolarul se scumpea, milioane de oameni deveneau şi mai săraci decât fuseseră până atunci. Inflaţia făcea ravagii“, explică astăzi Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR.
În acelaşi 1990, autorităţile măreau salariile şi pensiile şi erau date înapoi primele şi sporurile ce fuseseră tăiate de Ceauşescu după 1985. Trebuia să fie un act de bunăvoinţă, un semnal de optimism. Efectele au fost însă dramatice: „Guvernul a dat banii înapoi, deşi nu avea şi mărfuri cu care să echilibreze piaţa. Banii s-au adăugat surplusului monetar moştenit de populaţie de la vechiul regim. Efectele au fost puternice: la 1 leu existent pe piaţă se găseau mărfuri de 9 bani. În toamna anului 1990, bunăoară, înainte de începerea şcolilor, ţara fusese golită de caiete, în condiţiile în care un caiet cumpărat în România cu 50 de bani se vindea în Turcia cu un dolar“, povesteşte Adrian Vasilescu.
Afaceri pe autostradă
De climatul economic nesigur a profitat însă o categorie existentă şi în timpul fostului regim, dar extrem de redusă pe atunci şi ţinută sub control de autorităţi. Acum, lucrurile explodaseră. Străzile oraşelor din toată ţara se umpluseră de bişniţari.
„Îi afli oriunde. Se disting lesne din mulţime. Stârnesc curiozitate, invidie, repulsie şi de cele mai multe ori teamă. S-au întins ca o pecingine“, erau prezentaţi bişniţarii într-un articol din ziarul „Adevărul“. Publicaţiile vremii sunt pline de articole în care oamenii sunt atenţionaţi să-i evite, iar, periodic, în buletinele poliţiei apar zeci de nume de bişniţari arestaţi.
Aceştia erau însă doar vârful aisbergului. De fapt, românul descoperea comerciantul ascuns în fiecare dintre ei. În dezastrul economic din jur, înfloresc micile afaceri, la graniţa cu ilicitul, desfăşurate pe tarabe improvizate sau chiar în locuri la care nimeni nu s-ar fi aşteptat.
Bunăoară, autostrada Bucureşti – Piteşti. Un articol apărut în „România liberă“ desluşea simplu mecanismul mercantil: „Totul este bine regizat. În parcare se saltă capota la autoturism şi aştepţi să-ţi vină partenerul. El poate fi din ţară, cât şi din străinătate, cu precădere din Turcia. Aici se aplică sloganul «Time is money», căci, aşa cum arătam, «money» înseamnă şi valută“, explica reporterul.
Un protest cu gust de bere
Situaţia economică are şi efecte mai puţin aşteptate. În vara lui 1990, la Bucureşti se organizează un protest al băutorilor de bere, nemulţumiţi că licoarea preferată „se vinde şi cu 10, 11 sau 16 lei, deşi avea aceiaşi parametri tehnici“. La Bacău, sărăcia şi aceleaşi preţuri liberalizate dădeau naştere unei alte tragedii: „Mortalitatea la curci a atins indici de necrezut, aproape 50%“, scria „România liberă“.
Un autoturism Dacia costa 166.400 de lei, deşi, cu numai câteva luni înainte, putea fi cumpărat cu 85.800 de lei. Un televizor telecolor ajunsese 25.000 de lei, de la 14.000, iar, dramatism total, pachetul de „Carpaţi“ sărise de la 3,25 lei, la mai mult de dublu: 7 lei.
Noul capitalism românesc îşi arăta colţii. Iar primii executaţi erau „patronii“, descrişi în presă ca nişte adevărate lipitori, dornice să sugă banii clienţilor, să calce pe cadavre pentru o îmbogăţire peste noapte. „Patronii cu foloasele, clienţii cu ponoasele“ era titlul unei rubrici din „Adevărul“, prezentând periodic cazuri de afacerişti expediaţi în secţiunea „Aşa nu!“.
„A existat o adevărată prigoană a patronilor în acel an. Cauzele erau clare: lumea era foarte săracă, oamenii munceau din greu ca să-şi asigure existenţa, aşa că, atunci când apărea cineva îmbogăţit, apăreau suspiciunile. «Cum a reuşit? Sigur a făcut ceva ilegal!». Şi nici nu erau foarte departe de adevăr. Îmi aduc aminte că în Cluj, la începutul anilor 1990, cea mai rapidă metodă de îmbogăţire, în care se implicau o grămadă de tineri, era cămătăria. Mulţi alţii au fost mai «paşnici»: cumpărau carne, scoteau un grătar pe trotuar şi se puneau pe fript. Nu aveţi idee câţi bani făceau oamenii aceştia!“, povesteşte sociologul clujean Sebastian Cristescu.
Sfârşit de an: românii îşi fac singuri dreptate
În 1990, căruciorul de metal era un mijloc de transport în sine FOTO: PHOTOLAND CORBIS
Într-un sondaj de opinie publicat de „Adevărul“ în luna septembrie 1990, la întrebarea „Ce vă îngrijorează în cea mai mare măsură?“, majoritatea oamenilor chestionaţi, mai exact 73% dintre ei, răspundeau cu „creşterea dezordinii sociale“.
Rezultatul nu era întâmplător, nici nu putea fi acuzat c-ar fi fost efectul unei viziuni pesimiste asupra vieţii. Sondajul era publicat într-o perioadă în care gravele probleme economice şi sociale din România fracturaseră profund societatea, dând naştere unor inegalităţi profunde. Nu la asta se aşteptau oamenii. Nu imaginea asta o avuseseră în minte în decembrie 1989.
În vara lui 1990 se anunţa deja: criminalitatea era într-o creştere alarmantă. „În primele 8 luni ale acestui an, numărul infracţiunilor contra vieţii a crescut de la 398, în aceeaşi perioadă din 1989, la 866, dintre care 493 omoruri şi 247 tentative de omor“. La cel moment, şeful Serviciului „Omoruri“ din Poliţie era locotenent-colonelul Constantin Mercurean. „Mare parte din acele crime fuseseră cauzate de doi factori. În primul rând, de eliberarea din puşcărie a mii de infractori, condamnaţi în perioada comunistă. Apoi, era o cauză a societăţii divizate, de lipsa banilor şi de condiţiile precare de viaţă. În plus, ţin minte că în mediul rural ne loveam frecvent de persoane care încercau să-şi facă singure dreptate. Ţintele erau oamenii bătrâni, care nu puteau riposta, sau sătenii mai înstăriţi, de exemplu cei despre care oamenii din sat ştiau că fac ţuică pe care o vindeau, ulterior. Însă, la oraş era şi mai rău. Acela a fost anul în care au apărut o grămadă de bande de infractori. Intrau peste tine în casă şi te atacau“, povesteşte Mercurean.
„Fărădelegea la putere“
Ziariştii din acea perioadă însoţesc periodic poliţiştii în misiuni nocturne. Rezultatele publicate par desprinse dintr-un tratat despre mizerabilismul condiţiei umane, publicat de vreun scriitor existenţialist din Interbelic. Bucureştiul nocturn este format din zoaie, interlopi şi prostituate. Oamenii se atacă pe stradă, părinţii refuză să-şi mai primească acasă copiii aduşi de mână de autorităţi, motivând, de exemplu, că „nu ştiu ce să fac cu el, nu vedeţi că e un vagabond?“. Personajele acestui Bucureşti „fumează ţigară de la ţigară şi înjură birjăreşte“, „îşi folosesc trupurile pentru a-şi finisa apartamentul“, sunt „sub influenţa alcoolului şi cine ştie a ce altceva“ şi „beau Campari, din pahare înalte“.
Început cu multă speranţă şi optimism, 1990 se încheia dramatic. Societatea era divizată, preţurile săriseră în aer, marea majoritate a populaţiei trăia la limita sărăciei, iar „fărădelegea“, cum îi plăcea presei vremii să numescă infracţiunile, era la putere.
Şi poate că nu există exemplu mai bun în acest sens, decât două pagini din „România liberă“, ultima ediţie din acel an, apărută între Crăciun şi Anul Nou. Una era dedicată spărgătorilor de locuinţe, care făceau prăpăd în Bucureşti, cealaltă pagină era despre „Un alt flagel: violul“. Spicuim din intertitluri: „Demenţa alcoolului“, „Un criminal cu prozeliţi“ sau „Citind reviste porno pe sub bancă“.
44.593
era numărul spargerilor din locuinţe înregistrat în 1990.
Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul"
Se încarcă comentariile...
