Într-o dimineaţă caldă şi plăcută de septembrie, pe străzile Bucureştiului se striga: „Jos Roman!", „Jos Guvernul!" Cu o seară înainte, nişte indivizi cu lămpaşe la casca de protecţie îmbrăcaţi în pufoaice spărseseră uşa de la intrarea Parlamentului, în Dealul Mitropoliei. Sub ochii îngăduitori ai SPP-iştilor, căutau locul din care se trăgeau toate relele vieţii lor amărâte.

O namilă de om a apucat-o de revere pe micuţa deputată liberală Daniela Crăsnaru, ridicând-o pentru câteva clipe de la pământ: „Unde-i, cucoană, Camera aia unde fac deputaţii prostii?" Camera era chiar alături. Alţii pătrunseseră deja în sală, întâmpinaţi de poetul Ioan Alexandru - Dumnezeu să-l ierte! - cu o cruce într-o mână şi o icoană în alta. Le smulsese de pe peretele sălii, în spatele prezidiului, unde la şedinţele comune, cu spatele la icoane, şedea mumificat cominternistul Alexandru Bârlădeanu, iar la şedinţele ordinare, activistul Dan Marţian de la tineret rezerve. Poetul le recita versuri creştine tovarăşilor cu lămpaşe. (Între timp, câţiva colegi deputaţi PUNR se dădeau drept civili curioşi căţăraţi în copacii din jurul clădirii.)

În sală, singurul care i-a potolit pe derbedeii înarmaţi cu bâte şi toporişti a fost Ion Raţiu, cu silueta lui de bătrânel fragil, cu mâinile ridicate deasupra capului, strigând piţigăiat şi cu un accent ciudat vorbe despre democraţie. Nu îl respectau. Erau descumpăniţi de ciudăţenia acelei arătări. Cum au venit, aşa au plecat, după ce preşedintele Camerei le-a bâiguit ceva despre nişte negocieri. Mai târziu, pe marginea trotuarelor se cinsteau gospodăreşte din sticloanţe cu lichide incerte.

Dimineaţa, toţi liderii partidelor politice au fost invitaţi la Cotroceni pentru o „analiză a situaţiei" şi despre cum trebuie „purtate negocierile" în condiţiile „crizei sociale". Era o diversiune a revoluţionarilor de profesie. Nouă, celor care atunci ne plăcea să ne spunem „liberali, aripa tânără" (aripă tânără care acum tocmai iese la pensie), ne era evident că, de fapt, ne aflăm în faţa unei lovituri de stat împotriva guvernării reformatoare a lui Petre Roman. Trebuia instaurat un regim care să asigure continuitatea, o pensie liniştită pentru nomenclatura comunistă şi trecerea la capitalism a activiştilor şi securiştilor.

Doru Viorel Ursu a scris o carte, „Ministrul de Interne - radiografia unei lovituri de stat". Mi-a reamintit cuvintele pe care le-am spus în seara aceea de la tribuna Parlamentului asediat de huligani manipulaţi: „...Revendicările penibile ale celor de afară nu sunt justificate... Ţara are un guvern!... Faptul că prim-ministrul şi-a depus mandatul nu înseamnă că Guvernul şi-a încetat activitatea. Deci, el trebuie să-şi asume răspunderea pentru restabilirea ordinii în Bucureşti!... Atitudinea avută de Preşedinţia României, în schimb, nu este decât de natură să sporească tensiunea...

Nu cred că preşedintele României avea dreptul de a negocia cu acei criminali... O instituţie democratică nu are dreptul de a dialoga cu făcătorii de dezordine... Noi trebuie să discutăm dacă preşedintele este demn sau nu pentru funcţia lui... Conform Legii electorale [preşedintele] poate fi şi suspendat din funcţie de Parlament, singurul în măsură să apere democraţia..."

Atunci a început „capitalismul de cumetrie", culmea, definit astfel, mult mai târziu, de chiar părintele lui.Guvernul Stolojan s-a întors la un soi de dirijism ambiguu, comunist în esenţă, şovăitor în execuţie. Speriaţi de suferinţa tranziţiei, oamenii i-au păstrat o imagine pozitivă. Aşa a ajuns, ruşinos, după mult timp, preşedintele Partidului Liberal. Aproape două decenii de confuzie, de politicianism, de competiţie viciată şi inegală ne-au adus la populismul gălăgios de azi. Ieri am văzut un film, „Kapitalism - reţeta noastră secretă", dovadă a faptului că Michael Moore, autorul celebrului „9/11 Farenheit", face prozelitism şi în România.

Am văzut un jurnal tabloid cu poze ale îmbogăţiţilor din războiul ultimilor 20 de ani. Un tabloid cu poze alb-negru însă. Cu umor, dar fără subtilitate şi înţelegere, o continuare în alt plan a diversiunii de atunci. Un bătrân partid îi primea în aplauze la congresul său pe minerii victorioşi. Tot aşa, intelectuali de acum nu fac diferenţa între succesul antreprenorial bazat pe codul etic al capitalismului şi, de cealaltă parte, furtul în complicitate cu birocraţia statului.

Ca personaj în acest documentar nu-mi rămâne decât să râd trist de mine însumi. Respect şi mai tare vorbele amare ale unui bun prieten rămas politician şi fost prim-ministru: „Pentru astea ne băteam noi în '90, Dinule?" O altă prietenă jurnalistă mă întreba dacă aşa se scrie istoria. Cred că da.

Dinu Patriciu este de profesie arhitect, iar în ultimele două decenii s-a dedicat afacerilor. Din ianuarie 2009 semnează o rubrică săptămânală în „Adevărul".