Lupta cu cărţile

În micul sat din Moldova în care m-am născut am avut o copilărie comunistă liniştită şi frumoasă. Dealurile şi codrii erau cum scria în romane că trebuie să fie, pe câmp era plin de iepuri, vulpile intrau şi în sat, ba odată ne-am trezit cu una în clasă, în mijlocul orei. Ce s-a mai speriat săraca…

Lupii stăteau în pădure, însă iarna ieşeau pe câmp şi îi vedeai pe fereastră, dacă stăteai la marginea satului. Zăreai şi câte un mistreţ, dacă aveai vederea bună, însă aceia stăteau mai mult în lanurile cu păpuşoi, erau scumpi la vedere. Cuiburi de păsări erau peste tot, şi prin copaci şi pe sub streşini, berze nu mai spun.

Până la 12 ani, când am plecat din sat, noaptea dormeam numai afară, pe prispă, din aprilie până prin octombrie. Stelele erau stele, aşa cum scria în poezii că trebuie să fie. Nu apucai niciodată să numeri prea multe, pentru că întotdeauna adormeai înainte să ajungi la o mie, aşa cum scrie şi în cărţile despre adormit că trebuie să se întâmple.

Şi în casă era bine. Eram acolo când a venit electrificarea, noi am avut primul bec din sat, pentru ca maică-mea era învăţătoare. Apoi, la scurt timp, a venit şi şi televiziunea. Tot primii din sat cu televizor am fost. Rubin 102, evident, l-a adus taică-meu într-o seară, învelit într-o plapumă, ca să nu se zdruncine prea tare, fiindcă lămpile sunt foarte sensibile la şocuri, după cum scrie şi în cărţile despre lămpi, de altfel.

Tot atunci s-a deschis dispensarul, au trimis de la Târgu Bujor un tractor, apoi încă unul, însă numai la CAP, pentru că oamenii tot cu plugul cu boi arau, după cum documentează şi Grigorescu în picturile sale. Şi căruţele au început să fie înlocuite de maşini, încet-încet, în transportul de călători. La început de camioanele Molotov cu coviltir, apoi de raţe, care erau aceleaşi camioane, însă cu pânza înlocuită cu o cutie mare de tablă în care erau scaune, nu bănci de lemn. Abia mai târziu au venit şi autobuzele, în care şoferul şi călătorii erau în aceeaşi incintă.

La căminul cultural erau aşa: serbări cu brigada artistică a şcolii cam în fiecare săptămână, baluri la fel, teatru jucat de învăţătorii şi profesorii de la şcoală cam o dată sau de două ori pe lună, filme pentru oameni mari joia, vinerea, sâmbătă şi duminică, fime pentru oameni mici duminică dimineaţa. Proiectorul mergea cu motorină. Când pornea seara, cu vreo jumătate de ceas înainte, ca să se încălzească, se auzea până în toate marginile satului, aşa că toată lumea ştia că va începe şi porneau către cămin. Cam o dată la două luni venea şi caravana cinematografică, însă aceea era anunţată din timp, iar cu câteva zile înainte numai despre asta se vorbea în sat. Aduceau filme indiene, însă o dată au dat şi Pe aripile vântului, ţin minte bine, fiindcă bunică-mea a plâns şi eu mă străduiam să aflu de ce.

Tot acolo, la cămin, Moş Chiricuţă, învăţătorul bătrân şi înţelept, cel din toate romanele cu învăţători bătrâni şi înţelepţi, îi aduna pe oameni ca să îi înveţe ce ştia el. Cum e făcută lumea, ce e dincolo de Târgu Bujor, ce e acela un vapor, o periuţă de dinţi, că atunci când ai chef de sex nu trebuie să ieşi pe uliţă şi să... lucruri din astea.

Acelea erau pentru oameni mari, copii nu prea vedeai, nu ar fi înţeles şi, oricum, nu era loc şi pentru ei, că venea tot satul când vorbea Moş Chiricuţă. Dar mie îmi citea bunică-mea acasă. Avea câteva cărţi de poveşti, însă preferatele ei erau, de departe, romanele poliţiste. Pe atunci, aproape toate erau scrise de Nicolae Tăutu şi de încă vreo doi sau trei de-ai lui, de la nu ştiu ce editură. Ţin minte şi acum Bârlogul Lupilor. Un copil umbla prin munţi şi într-o zi a dat peste ascunzătoarea unor luptători anticomunişti. De aici venea titlul romanului, am fost mândru că eu mi-am dat seama şi că bunică-mea nu. Luptătorii l-au omorât pe copil. Înainte să moară, copilul a spus ceva memorabil, însă acum nu îmi mai aduc aminte ce. Colonelul nu ştiu care i-a prins până la urmă pe anticomunişti, spre bucuria mea, care clocoteam de mânie, cum adică să tai gâtul un copil. Alt roman era cu nişte porumbei care se tot învârteau zilnic pe deasupra unei unităţi militare. Lumea nu s-a prins, însă colonelul, care era deştept, a luat într-o zi o puşcă şi i-a împuşcat. Pe aripa unuia au găsit un aparat de fotografiat, mic, mic, cât să poată fi ascuns sub aripa unui porumbel. Era un bun profesionist colonelul acela, am dedus eu.

Chiar din acea zi, numărul cinefililor din Crăieşti s-a micşorat brusc, exact aşa cum prezisese şi Pavlov în cartea lui că se va întâmpla, de altfel.

Într-o zi, proiectorul de la cămin a fost înlocuit cu unul electric şi au scos generatorul cu motorină. Era mare, cam cât un autobuz, le-a luat o săptămână să-l demonteze şi să-l care, cu vreo trei camioane. Chiar din acea zi, numărul cinefililor din Crăieşti s-a micşorat brusc, exact aşa cum prezisese şi Pavlov în cartea lui că se va întâmpla, de altfel. Filmele au început să se dea doar sâmbăta şi duminică, apoi numai duminică, iar într-o zi nu s-au mai dat deloc. Până să plec eu din sat, nici serbări nu au mai fost, piesele de teatru s-au terminat şi ele. Moş Chiricuţă a murit, şi nu a mai fost nimeni care să ştie atâtea lucruri încât să le spună şi celorlalţi. S-au rărit şi ratele, au rămas doar două sau trei, din vreo zece pe zi, câte ajunseseră la un moment dat. S-a închis şi biblioteca sătească şi, într-o zi, pe căminul cultural a apărut un lacăt, şi acolo e de atunci. Doar dispensarul a mai rămas după plecarea mea din sat. Nici baluri nu s-au mai făcut, iar horele, în fiecare duminică dimineaţa, din mai până în septembrie, de când există satul acela, s-au oprit când s-a stricat scrânciobul şi nu a mai venit nimeni să-l repare. Oricum, la scurt timp a dispărut cu totul, fiindcă fiecare a luat câte o scândură din el, să o pună la coteţ sau cine ştie pe unde.

Odată eram pe prispă la bunică-mea, cine ştie ce făceam. Eu am stat tot timpul acolo, în marginea satului, îmi plăcea mai mult decât la noi acasă, în centru. Vine un străin la poartă şi întrebă dacă acolo sta doamna Susanu. Prima pornire a fost să-i spun că nu, pentru că singura doamna din sat era maică-mea, doamna învăţătoare, şi nimeni altcineva nu mai primise acest apelativ. Însă, cum eram destul de inteligent încă de atunci, am dedus că s-ar putea să vorbească despre bunică-mea, Maria Susanu, adică tanti Maria pentru cei din jur. Mi-a confirmat că fusesem inteligent, într-adevăr!

Mi-a lăsat un pachet şi mi-a spus să-l duc la biblioteca sătească. El trecuse pe acolo dar a găsit lacătul pus, aşa că planul B era să-l aducă la bunică-mea. Fraierul nu ştia că lacătul acela era pus acolo definitiv, însă asta nu are multă relevanţă în context. Aaa, şi să spuneţi că e din partea profesorului Octavian Buhociu (foto dreapta). Era ciudat rău omu, mie îmi spunea cu dumneavoastră, bunică-mea era o doamnă, nu ştia că biblioteca fusese închisă demult...

Mi-am adus aminte că bunică-mea mi-a povestit odată despre un fost coleg de clasa al ei cu acest nume, tot un ciudat, şi acela, care citea cât era ziua de lungă, în loc să se joace cu cercul, să se ducă la bal sau la horă. Mai târziu a fugit din ţară, a ajuns profesor pe la Sorbona (ştiam ce e aceea) şi pe la universităţi din Germania, dar că nu e bine să vorbeşti despre el, nu înţelesesem atunci de ce.

Mă tot gândeam ce ar fi putut fi acolo să-l sperie în aşa hal pe tovarăşu' director (ei erau tovarăşi, numai maică-mea era doamnă).

Am pus pachetul într-o roabă (era greu, nu glumă!) şi m-am dus cu el la şcoală. Abia l-am cărat până în cancelarie, noroc că m-a ajutat cineva. Era directorul, stătea şi nu făcea nimic. Aşa e acolo, stai şi nu faci nimic când nu îţi dă cineva o treabă. În cancelarie era o masă mare, ocupa aproape toată sala.

Îi spun că a venit cineva şi a adus pachetul, spunând ca să-l ducem la bibliotecă. M-a întrebat cine era, sigur, însă eu nu am ştiut să-i răspund satisfăcător. Zice că bine, după care ia pachetul şi îl pune pe masă mare, chiar în mijloc. Îl desface, se uită, se uită, se dă înapoi, îşi ia ochelarii, după care se uită din nou, mai de aproape de data asta. După care aud un ţipăt scurt şi îl văd cum sare înapoi, izbindu-se de perete şi rămânând acolo, cu ochii holbaţi către pachet. Ca orice fiinţă cu instinct de conservare, am zbughit-o şi eu pe uşă, înainte să mai apuc să pun vreo întrebare.

Mă tot gândeam ce ar fi putut fi acolo să-l sperie în aşa hal pe tovarăşu' director (ei erau tovarăşi, numai maică-mea era doamnă). Dacă ar fi fost vreun şarpe, un şobolan sau altceva cu coada, nu ar fi făcut ochii aceia, pentru că la Crăieşti vedeai mereu din astea.

Curiozitatea a învins şi m-am întors, dar am rămas în uşă, pentru orice eventualitate. Între timp, mai venise un profesor din clasa de alături, auzise ceva agitaţie neobişnuită, apoi încă unul, şi încă unul. Directorul tot lipit de perete, cu ochii cât aceleaşi cepe, se vedea că e într-o situaţie imposibilă. În spate nu putea fugi, că era peretele, în faţă era pachetul...

„Sunt cărţi în limbi străine acolo!”, reuşeşte să înjghebe, în cele din urmă, cu vocea sugrumată! Toată lumea a dat să fugă atunci! Unii, care erau în dreptul uşii, au reuşit, însă ceilalţi s-au lipit de perete, în exact aceeaşi postură ca şi directorul. „Le-a adus un străin, după care a fugit!”. Nu fugise cel care le-a adus, a plecat agale, însă asta era acum interpretarea directorului.

S-a format un consiliu comunal ad-hoc ca să se ia o decizie de contracarare a pericolului. Unii au opinat că ar trebui arse, alţii ca să se îngroape.

Au venit şi alţi săteni, de la bufetul de vizavi, apoi alţii şi alţii. Toţi voiau să vadă, veneau până în pragul uşii şi încercau să se uite în pachet, însă nu se vedea mai nimic, că nu apucase să-l desfacă. După care lăsau locul altora, şi tot aşa. Unul a luat un băţ şi, de la distanţă, a întors una din cărţi cu faţa în sus, de s-a văzut numele lui Octavian Buhociu pe ea. Panica s-a generalizat atunci...

S-a format un consiliu comunal ad-hoc ca să se ia o decizie de contracarare a pericolului. Unii au opinat că ar trebui arse, alţii ca să se îngroape (nea Ilie a propus că în cimitir, însă popa s-a opus), apoi s-a conturat ideea că ar trebui chemată miliţia. „Dar dacă ne arestează pe toţi?”, „Da, că bine zici, dar oricum cred că ne vor aresta pe toţi, aşa că mai bine să nu-i întărâtăm...”.

Nea Ion Cârcotă (omu de servici, îngrijitorul şcolii) a fost trimis de îndată la Vârlezi, cu şareta, ca să anunţe miliţia. Şareta era mai rapidă decât căruţa, iar urgenţa situaţiei o impunea! Nu am avut miliţie la Crăieşti, era numai în Vârlezi, că acolo era comună. Telefon era la dispensar, însă nu mergea în fiecare zi, aşa că tot şareta era soluţia.

Nu a venit miliţianul în aceeaşi zi, a anunţat şi el mai departe, la Târgu Bujor, era chestiune mult prea gravă ca să fie tratată la nivel local. De la Târgu Bujor a fost escaladată chestiunea la Galaţi, însă a mers mai uşor, pentru că de la Târgu Bujor încolo erau telefoane care mergeau în permanenţă.

Lumea a rămas toată noaptea în cancelarie, la fel şi eu, desigur. Când treceau prin dreptul pachetului, toţi se lipeau de perete şi nu-l scăpau din ochi, până nu treceau de el. De vreo două ori, unii au mai încercat să scobească cu băţul, însă erau repede puşi la punct de ceilalţi.

Dimineaţa, devreme, au venit doi oameni într-o maşină mică. Nu au vorbit prea mult. I-au dat pe toţi deoparte, s-au dus direct la pachet şi au băgat mâna în el. Toată lumea s-a dat atunci înapoi înfiorată... Au scos toate cărţile, una câte una, au făcut cutia de carton bucăţele-bucăţele, după care au început să răsfoiască fiecare carte în parte. Erau vreo 30, însă nu toate diferite, ci mai multe exemplare din acelaşi volum. Nu au găsit ceva în ele, presupunând că ar fi căutat ceva anume. Apoi m-au luat numai pe mine într-o sală, m-au întrebat de omu care le-a adus, au notat ceva, s-au întors, au luat pachetul şi duşi au fost.

Câteva săptămâni după aceea numai despre asta s-a vorbit în sat. Nu a fost arestat nimeni, până la urmă, nu s-au mai întors oamenii aceia, şi nici miliţianul de la Vârlezi nu a dat vreun semn că s-ar mai putea întâmpla ceva.

Nu s-au schimbat prea multe în sat, de atunci. De scrânciob nou nu mai poate fi vorba, căminul cultural e acum doar salon de nunţi, la film nu s-ar mai duce nimeni, chiar dacă s-ar mai gândi cineva să le dea, biblioteca nu s-a mai deschis de prin ’69, poliţia tot la Vârlezi este. Avem trei baruri acum în sat, însă, şi urmează să se mai deschidă vreo două, am auzit. Înainte era unul singur, se numea Bufet, dar acum e un cuvânt desuet.

Nici copiii şi nepoţii celor care s-au luptat atunci cu cărţile nu par să se fi schimbat prea mult. Am scris şi despre ei aici, am povestit cum s-au luptat ei cu becul cu senzor al maică-mii… (Lupta cu becul)