Lucian Blaga şi maturitatea asexuală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu ştiu dacă au atras atenţia până acum două situaţii destul de stranii din opera marelui filosof român, Lucian Blaga[1] legate de clasificarea dihotomică a culturilor umane în culturi majore şi culturi minore. Ştim bine care sunt diferenţele dintre Oswald Spengler şi Lucian Blaga în privinţa extrapolării vârstelor umane la nivelul acelor „entităţi” supra-personale numite „culturi”

Spengler folosea termenul vârstă într-un înţeles stadial, în vreme ce Blaga foloseşte vârsta într-un sens autonom, ca structură psihică, mentală (sufletească) ce poate fi privită de sine stătător şi nu ca etapă de dezvoltare.

Primul lucru care te poate mira este acesta: de ce Blaga, alegând acest criteriu, vorbeşte doar de două vârste – copilăria şi maturitatea – şi deci de doar două culturi corespondente lor: minore şi majore. Spengler nu ignoră nici o vârstă în analiza istoriei unei culturi, adolescenţa şi bătrâneţea sunt tuşe nelipsite din portretul pe care filosoful german îl alcătuieşte unei culturi. Tipologia completă este: copilărie, adolescenţă, maturitate şi bătrâneţe, un loc comun consacrat de Hipocrate şi continuat de întreaga medicină medievală şi renascentistă. Acesteia i se asociază aproape în mod spontan clasificarea cvadruplă a anotimpurilor (primăvară, vară, toamnă, iarnă), a umorilor (sângele, bila galbenă, flegma, bila neagră) şi a temperamentelor (sanguin, coleric, flegmatic, melancolic).

Este de neînţeles cum poţi să transformi, fără explicaţii, o „cvadrotomie“ într-o dihotomie. Or, Blaga nu dă nicio explicaţie plauzibilă pentru această brutală „tăietură“, pentru această eliminare a două clase din clasificarea completă. E ca şi cum, folosindu-mă de criteriul „temperamentelor“ în clasificarea culturilor, m-aş opri numai la două dintre ele, să zicem melancolic şi sanguin, sau, folosindu-mă de criteriul anotimpurilor, aş vorbi despre culturi primăvăratice şi tomnatice ş.a.m.d. În mod normal o asemenea eliminare tacită a două clase dintr-o ultracunoscută clasificare cu patru clase ar atrage atenţia într-un mod neplăcut şi s-ar încerca explicarea acestor goluri. Blaga însă nu s-a confruntat cu o asemenea reacţie, toată lumea a acceptat ca pe un fapt de la sine înţeles înlocuirea unei cvadrotomii cu o dihotomie.

Al doilea lucru „misterios“ din teoria blagiană asupra culturii – şi lămurirea acestui punct ne va lămuri probabil şi cu privire la prima mirare, exprimată mai sus – este, dacă se poate, încă şi mai evident straniu: din descrierea culturii majore – din perspectiva „profilului“ psihologic al maturităţii – lipseşte orice referinţă la ceea ce reprezintă de altfel principala trăsătură a maturităţii (mai ales în raport şi în contrast cu copilăria, căreia Blaga i-o opune fără intermediar): dezvoltarea erotică, manifestarea deplină a capacităţii reproducătoare. De altfel, înţelesul propriu al maturităţii – din punct de vedere biologic, cu consecinţe ireversibile, în cazul omului, pe planul psihic – este maturitatea sexuală. Din descrierea maturităţii şi a culturii majore lipseşte tocmai această trăsătură esenţială, dimensiunea lor erotică. Proporţiile aceste „cenzuri“ ne vor fi din ce în ce mai clare pe măsură ce vom dezvolta analiza de faţă, dar în egală măsură e foarte posibil să-i datorăm tocmai aceste evidente „obnubilări“ a erosului o viziune mai întregitoare asupra culturii. Re-introducerea eroticului în descrierea culturilor poate redesena întreaga hartă a culturilor şi poate integra elementul agonal, competitiv, războinic al culturilor pe care, în absenţa acestuia, un J. Huizinga, de pildă, este nevoit să-l subsumeze conceptului de ludic.

Manifestarea erotismului, sexualităţii la animalele superioare presupune de cele mai multe ori confruntarea, lupta „mortală“, pe viaţă şi pe moarte  cu un rival sau cu mai mulţi rivali. „Apărarea teritoriului“, teritorialitatea unor animale (din care e foarte probabil să derive simţul de proprietate al omului) are directă legătură cu împerecherea. Animalul „manifestă“ un „instinct“ al morţii în chiar momentul în care îşi exprimă „instinctele vieţii“, instinctul de reproducere, în lupta cu rivalii sexuali. Instinctele vieţii şi instinctele morţii, erosul şi thanatosul coincid în unul şi acelaşi act.

Respectiva asociere sau chiar coincidenţă dintre eros şi thanatos, dintre iubire şi moarte apare aproape în mod spontan în imaginarul omului occidental din toate vremurile, transfigurată în forme onirice, literare, plastice sau filosofice. Fără să recunoască motivaţia biologică a legăturii dintre iubirea pasională şi moarte – anume predispoziţia spre lupta pe viaţă şi pe moarte pentru cucerirea partenerului sexual – occidentalii au trăit totuşi această „coincidenţă a opuselor“ în cele mai variate forme, au recunoscut-o, i-au oferit diferite explicaţii, aşa încât o putem considera o constantă a tuturor formelor de dragoste, de la cele mai ordinare până la cele mai sublime, de la iubirea sexuală până la iubirea de Dumnezeu (martirajul) sau iubirea de aproapele (sacrificiul). Trăirea erotică se amestecă indistinct cu o atracţie spre „moarte“, căci maturizarea sexuală implică maturizarea fizică pentru confruntarea cu „rivalul“. De aceea vocabularul erotic, discursul amoros este deopotrivă un discurs belicos, războinic – de la banala „cucerire“ şi „răpire“ până la apelative ale obiectului iubit, precum „cavaler“, „prinţesă“, „prinţ“, „rege“, „regină“. Sintagme precum „a muri de dorul“ sau „a muri de dragul cuiva“ sunt expresii ale sublimării dispoziţiei spre moarte implicate în lupta pentru reproducere.

Revenind la descrierea maturităţii şi a culturii majore – este într-adevăr de neînţeles cum lui Blaga, altfel un extrem de fin analist al fenomenelor umane, i-a putut scăpa tocmai sexualitatea, maturizarea erotică, sexuală, ca fiind specifică acestei vârste, respectiv „culturii majore“. Repet, mai ales când comparaţia se face direct cu vârsta copilăriei, prin eliminarea celorlalte două vârste ale omului (şi a altor două tipuri posibile de cultură). Diferenţa cea mai evidentă atunci când compari un copil cu un adult – este dată în principal de maturitatea sexuală, de dezvoltarea capacităţii reproducătoare.[2]

Or, putem constata analizând fie şi sumar „panteonul“ marilor culturi, înţelegând prin această sintagmă culturile importante, istorice, creatoare de modele, pe de o parte, expansionismul lor, vocaţia lor războinică, „thanatică“, cuceritoare şi, pe de altă parte, în acelaşi timp, o exaltare superlativă a Erosului, a erotismului în versiunea lui „zămislitoare“, „reproductivă“. Atena, zeiţa fecioară cu păr bălai şi ochi albaştri este înarmată cu scut şi suliţă, Diana – frumoasa zeiţă a vânătorii; „mobilul“ războiului troian – este întru totul, atât în cer cât şi pe pământ, legat de erotism, de frumuseţe şi de iubire; simbolul puterii romane este, cât se poate de elocvent, redat de răpirea sabinelor. Toate acestea nu sunt decât câteva exemple ale profundei legături dintre erotism şi agon, dintre iubire şi luptă, dintre pasiune şi moarte în cadrul marilor culturi sau ale culturilor mature. „Marile“ texte literare ca şi marile opere artistice gravitează fie în jurul temei războiului, fie în jurul temei erosului, dar în cele mai multe cazuri, aceste teme sunt inextricabil unite. Poveştile lor sunt poveşti despre iubire şi despre moarte. Ni se poate replica că există alte cazuri de popoare războinice – de exemplu vikingii, celţii sau spartanii – care, în ciuda agresivităţii lor, nu au reuşit să devină mari culturi, fiind fie distruse sau asimilate pentru totdeauna de alte puteri, fie pierzându-şi în timp elanul cuceritor / războinic, precum de pildă mongolii sau turcii. Această obiecţie este îndreptăţită; putem însă înţelege aceste fenomene culturale invocând modelul explicativ al adolescenţei. Adolescentul vrea în primul rând să braveze, să facă paradă, să experimenteze. Dispoziţia lui spre luptă, război este în primul rând „spectaculară“, pur expansivă şi distructivă, el vrea doar să cucerească, nu să zămislească. La fel, aceste popoare războinice manifestă o agresivitate şi un erotism „jucăuş“, ludic – chiar dacă este vorba de un joc periculos şi de o extremă cruzime. „Invaziile“ sunt scurte şi la obiect, sunt invazii de jaf şi pradă, sunt incursiuni de exhibare a forţei şi a puterii, neurmate de nimic altceva. Invers, o cultură „matură“ este o cultură care nu doar cucereşte o altă cultură, o altă ţară sau un alt popor, ci vrea să-şi reproducă modelul său axiologic, lumea sa de valori, weltanschauung-ul său. Imperiul Roman este interesat ca popoarele supuse să se închine Împăratului, adică simbolului întregii culturi şi civilizaţii romane. Oricât ar fi de departe – în timp şi în concepţie – unul de celălalt, Platon şi Nietzsche rezonează amândoi la aceeaşi valoare „supremă“ a marilor culturi: reproducerea „modelului“ în şi de către cei cuceriţi. Între definirea iubirii ca „zămislire întru frumos“ (Platon) şi a aristocratului ca fiind „cel ce impune valorile sale celor slabi“ (Nietzsche) un fir roşu străbate întreaga istorie dintre ei; ei gândesc în această privinţă, în conformitate cu acelaşi mod de gândire specific culturii mature / majore.

Faptul că triumful într-o luptă, militară sau spirituală, este închinat îndeobşte unei zeiţe-fecioare – fie ea Atena sau Maica Domnului – arată cât se poate de transparent modul în care se sublimează scenariul erotic „originar“. De la „martiraje“ până la trubaduri şi de la trubaduri până la toreadori – toate „luptele“ au o motivaţie erotică. În creştinism, imaginea lui Iisus şi imaginea Fecioarei sunt aproape interşanjabile, Iisus fiind deseori descris prin atributele fecioarei: „pur“, „nevinovat“, „fără păcat“, „neîntinat“, nemaivorbind de faptul că „mitul“ fondator al creştinismului este povestea unei reproduceri miraculoase. Divinitatea creştinului-militant este „duală“, este Fecioara-Iisus sau Iisus-Fecioara. Lupta creştină – fie că a fost dusă în pustie, fie în deşertăciunea lumii – a fost susţinută, motivată, alimentată de această energie erotic-agonală.

Înainte de a continua într-un articol viitor analiza altor culturi din perspectiva anunţată aici, aş vrea să mai subliniez doar că o cultură „minoră“ este descrisă atât de absenţa conştiinţei morţii (pe care am mai tratat-o într-un alt articol apărut tot în Contemporanul – „Conştiinţa morţii la români“), cât şi de absenţa unei „mitologii“ erotice, a unei / unor mari figuri erotice. Nu este oare simptomatic că în Luceafărul – asociat în conştiinţa românilor cu mitul prin excelenţă al iubirii – nu există nicio luptă pentru cucerirea, respectiv recucerirea Cătălinei, pentru răpirea, respectiv redobândirea ei? În Luceafărul, Hyperion şi Cătălin nu se confruntă decât indirect, prin Cătălina, lăsând-o pe ea – în cel mai „democratic“ stil de seducţie – să decidă după ce fiecare în parte şi pe rând îşi expune „discursul“ persuasiv. În lumea animală, un asemenea comportament de „seducţie“ se regăseşte doar la unele păsări – prin expunerea penajului, a guşei, a aripilor, prin dans, prin „cântecul“ ori strigătele emise, ba uneori chiar prin anumite creaţii „artistice“: pietricele colorate sau cuiburi elaborate. Oare clasificarea animalelor în „superioare“ şi „inferioare“ să fie fundamentată tot cultural, mai mult sau mai puţin conştient, ca şi în cazul clasificării culturilor, de criteriul luptei erotice?

Articolul a apărut în numărul din aprilie al revistei Contemporanul


[1] Simt nevoia să folosesc această banală expresie pentru a sublinia dezacordul şi dispreţul meu profund faţă de aceia care nu-l consideră pe Blaga un filosof, ci un filosof-poet sau un poet-filosof.

[2] De asemenea, atunci când comparăm un adolescent european cu un om adult  european – deşi adolescentul este complet „copt“ din punct de vedere erotic, erotismul său nu este direcţionat spre scopuri reproductive, rămânând doar la nivelul „seducţiei“, al „jocului erotic“, chiar dacă acesta implică aculparea propriu-zisă (paginile lui Kierkegaard despre „stadiul estetic“ şi categoria „interesantului“ ilustrează perfect erotismul adolescentin; de asemenea imaginea lui don Juan, interesat doar de dragoste, nu şi de căsătorie); în sfârşit, diferenţa dintre nefericita şi înăcrita bătrâneţe şi celelalte vârste poate fi redusă în esenţă, după acelaşi criteriu, la sterilitate, la pierderea sau diminuarea energiei sexuale (a libidoului) şi a capacităţii reproducătoare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite