Libertate de opinie, libertate de expresie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Între libertatea de opinie şi libertatea de expresie există o deosebire importantă, niciodată evidenţiată în cadrul dezbaterilor care au urmat asasinării caricaturiştilor de la „Charlie Hebdo“. La noi, ca şi aiurea. Am încercat s-o sugerez într-un articol anterior, dar se pare că n-am fost auzit.

Nu e doar o chestiune de vocabular, precum aceea la care a recurs BBC ca să nu şi-i pună în cap pe islamiştii radicali, când a refuzat să folosească termenul terorişti, preferându-l pe acela de atentatori. În ce mă priveşte, plec de la premisa că nu putem da libertăţii de a spune lucrurilor pe nume un înţeles unic şi general. Există tot atâtea înţelesuri câte domenii ale spaţiului public de comunicare. Şi fiecare implică limite şi responsabilităţi diferite.

Mi se pare normal să discriminăm din capul locului între acele comunicări reglementate de libertatea de opinie şi acelea reglementate de libertatea de expresie.

În prima categorie intră opinia diplomaţilor, politicienilor, purtătorilor de cuvânt, oficiali sau nu, ai unor  instituţii ale statului, nu numaidecât serviciile secrete, dar în orice caz cele care au acces la secrete de stat, reprezentanţilor acestora şi altora, care beneficiază de o libertate de opinie diferit limitată, de la caz la caz. Limita ţine nu pur şi simplu de secret sau de confidenţialitate, dar de o responsabilitate specifică.

Nu e permis, de exemplu, să divulgi date referitoare la o anchetă sau la un proces în curs care ar putea dăuna bunei desfăşurări a acestora. Diplomaţii sunt ţinuţi să respecte regulile unui limbaj prudent, internaţional acceptat, în care opinia personală e strict limitată. Altminteri, diplomaţia priveşte în primul rând limbajul. Politicienii sunt cunoscuţi în general pentru limba lor de lemn, care le e necesară ca aerul, dacă vor să respire în lumea politică. O concluzie se impune: libertatea de opinie este diferit limitată şi, mai mult sau mai puţin strict, în funcţie de domeniul public de comunicare.

Libertatea de expresie este, ea, fără frontiere şi se referă la artă, în oricare din manifestările ei, literatură, muzică, plastică, teatru, film, arhitectură. Dacă nu acceptăm acest principiu, va trebui să eliminăm din istoria artei sau a literaturii nenumărate opere, de la Rabelais la Dalí şi de la Swift la Nabokov sau Henry Miller, ca să nu mai vorbim de pictorii care au înfăţişat nuduri, unele scabroase. Ca şi orice operă care are un caracter blasfemator, indiferent de religie. Fatwa ar deveni de rigoare nu numai când e vorba de Profet, dar şi de Iisus sau Fecioara Maria. Ca să nu mai vorbim de opere care atacă sentimentul naţional. Nu l-a considerat un critic plin de patriotism pe Caragiale un descendent fanariot? Am lăsat morala la urmă. Flaubert, Baudelaire, Hasdeu, Bogza au fost acuzaţi şi trimişi în faţa tribunalului pentru a fi încălcat bunele maniere, luându-şi o libertate de expresie pe care convenţiile morale ale societăţii n-o acceptau? Arta are morala, religia şi politica ei, pe care morala, religia şi politica nu le cunosc.

Numeroşi dintre cei care s-au pronunţat în legătură cu „Charlie Hebdo” şi îndeosebi în legătură cu publicarea caricaturii lui Mahomed pe coperta primului număr de după atentat, pe care au găsit-o inutil provocatoare, ca, de altfel, manifestanţii din câteva ţări islamice, i-au considerat publicişti pe caricaturiştii de „Charlie Hebdo”, fiindcă, vezi Doamne, lucrau la un ziar, şi nu artişti, cum erau de fapt. Confuzie utilă! Cu toate că Wolinski, de pildă, îşi depusese candidatura la Academia Franceză. Totul revine la o temă dragă Occidentului şi anume conceptul de diversitate. Doar că admiterea diversităţii nu poate fi unilaterală: nu ajunge ca Occidentul să promoveze conceptul, mai e nevoie ca şi islamul, Orientul sau africanii s-o facă. 

 Aşadar, la ce bun să invocăm minunatul concept de diversitate, dacă e valabil numai pentru noi?

În al doilea rând, nu e deloc sigur că valorile Occidentului sunt universale, cum ne-a plăcut şi ne mai place să credem. Se pare că atât în cazul diversităţii culturale şi religioase, cât şi în acela al drepturilor omului, universalitatea e un deziderat, nu o realitate. Aşadar, la ce bun să invocăm minunatul concept de diversitate, dacă e valabil numai pentru noi? Dacă noi avem dreptul să-l caricaturizăm pe Iisus, n-ar trebui oare să le pretindem islamiştilor să accepte un tratament similar pentru Mahomed? Ar fi un gest minim necesar. Sau măcar să ne îngăduie nouă să procedăm la fel în ambele cazuri.     

Ceea ce mă deranjează este modul defensiv în care sunt tratate de către Occident toate aceste teme. Ideea este că Occidentul este cel care trebuie să facă concesii. Nimeni, în schimb, nu le cere islamiştilor să aibă o astfel de iniţiativă. Dacă nu să renunţe, de exemplu, la natura religioasă a statelor islamice, măcar să accepte laicitatea statelor occidentale în care trăiesc milioane de musulmani. Deocamdată nici integrismul, nici multiculturalismul n-au dat rezultate. Vezi atentatele de la metroul londonez sau recentele atentate din Paris.

A treia cale? Dacă aş cunoaşte-o, v-aş spune mai mult.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite