Leviathan-ul lui Thomas Hobbes este depăşit. Umanitatea a învăţat cooperarea şi nu mai are nevoie de zei atotputernici

Mulţi cercetători au citit şi comentat lucrările lui Thomas Hobbes despre cum se formează guvernământul. Iar lucrările sale vor rămâne de actualitate atât timp cât forma democratică de guvernământ va fi imperfectă şi incompletă.

În acest articol fac recenzia lucrărilor lui Robert Axelrod, Gregory Kavka, Richard Tuck, A.P. Matinich, Dreber, Fudenberg şi Rand pentru a argumenta că zicala lui Hobbes „războiul tuturor contra tuturor“ este un concept care nu mai are corespondent în realitate şi că cooperarea oamenilor este posibilă.

Thomas Hobbes este faimos pentru teoria sa pesimistă a războiului permanent al tuturor contra tuturor. Acesta, prin metode logice şi empirice foarte sofisticate pentru timpurile în care a scris, a argumentat că în aşa numita stare a naturii, starea în care umanitatea nu experimentase nicio formă de organizare statală, oamenii sunt egoişti şi luptă împotriva celorlalţi în căutarea supravieţuirii. Aşadar, în starea de natură există doar instinctul supravieţuirii. Hobbes a încercat să dea o soluţie şi şi-a imaginat că oamenii trebui să coopereze pentru a ajunge la pace şi prosperitate. Acest articol arată că această cooperare a avut loc eventual, evident observăm cu toţii statul modern, chiar dacă Hobbes argumentase că acest demers este sortit eşecului în lipsa Leviathan-ului, tiranul atotputernic care manageriază totul din umbră.

Conflictul şi cooperarea sunt probleme permanente pentru viaţa unui animal politic, aşa cum se referea Aristotel la om. Problema este numită recent problema acţiunii colective. Conform lui Mancur Olson, sunt anumite bunuri de pe urma cărora toată lumea ar avea de câştigat, dar sunt prea puţini care ar contribui pentru a obţine şi a împărţi tuturor acel bun dorit de toată lumea.

Fără a intra în detalii, există două moduri în care putem privi cooperarea: una este a lui Hobbes în care totul este negativ şi în care cooperarea nu poate exista cu ajutorul Leviathan-ului, un lider autoritar dar altruist care să îşi însuşească sau să câştige prin forţă puterea, iar cealaltă este metoda lui John Locke şi a lui Robert Axelrod în care cooperarea este ceva natural şi inevitabil. Prima viziune implică conflictul ca precursor al cooperării, a doua cooperarea care duce la mai multă cooperare.

Metoda hobbesiană de a vedea conflictele între oameni are o bază puternică: omul biologic nu poate fi decât egoist. Genele noastre ne fac egoişti. Noi, oamenii, am trăit toată preistoria în forme tribale de societate. Aşadar, este foarte greu să atingi cooperarea fără a cunoaşte generozitatea, la muncă sau acasă. Aşadar, cooperarea nu ar fi fost posibilă fără nicio formă de educaţie care să cultive generozitatea. Educaţia îi face pe oameni mai puţin agresivi şi favorizează cooperarea.

Unii oameni au fost nevoiţi să îşi cultive sentimente şi îndeletniciri generoase, altruiste, înainte ca orice formă de cooperare să aibă loc. Primul lucru pe care l-au făcut în grup a fost vânătoarea şi culesul de fructe. După ce altruismul a fost înţeles şi internalizat de către o mare parte a strămoşilor noştri, anumite forme de statalitate au fost posibile. Totuşi, Hobbes vedea problema în mod diferit: „achiziţia puterii de către un om asupra altor oameni în starea de natură este aprobată de toată lumea şi apare natural“ (în Tuck 1949). O persoană oarecare trebuia să se apere pentru a supravieţui. Teama era sentimentul general al celor mai mulţi. Anumite strategii de apărare trebuiau să apară eventual.

Gregory Kavka numeşte în principal două strategii de apărare: 1) ascunderea, camuflarea şi 2) anticiparea. Acestea sunt strategii exclusiv individualiste. Se poate să fie existat şi strategii de grup. Conform aceluiaşi autor, „formarea grupului şi a apărării colective ar oferi individului o protecţie mai mare şi siguranţă împotriva forţelor unite pentru a-l deposeda şi sărăci“ (1986, p. 126). Recunoscând aceste formări de grupuri, Hobbes notează că nu era destul pentru a duce o viaţă decentă şi că Leviathan-ul ar fi fost încă necesar pentru a depăşi starea de anarhie. „Nici grupurile de apărare non-statale, nici un sistem de anarhie individualistă nu pot produce apărare şi securitate“, spune Hobbes.

Cooperarea este posibilă fără un Leviathan. Aşa cum ne-a demonstrat Robert Axelrod în „Evoluţia cooperării“, educaţia nu este de ajuns. Trebuie să existe o primă iniţiativă de cooperare pentru ca un echilibru să fie atins. Strategia reciprocităţii sau Tit for Tat este ceea ce face această lume paşnică. Aşa cum ne-a arătat Anatol Rapoport, cercetător la Universitatea din Toronto, Războiul Rece a fost explicat retroactiv în totalitate şi într-un final adus la sfârşit prin Tit for Tat, strategia reciprocităţii. Practic, dacă prima persoană care începe un joc de dilema prizonierului iterată prin cooperare şi dacă ambii jucători adoptă o strategie a reciprocităţii, atunci actorii îşi maximizează beneficiile. Este cea mai simplă strategie posibilă şi nu este nouă. Legea talionului din vechiul Testament este strategia reciprocităţii. Cei ce ucid cu sabia, de sabie vor pieri este un exemplu negativ de strategia reciprocităţii.

Cooperarea este posibilă într-o lume de egoişti fără existenţa unui lider autoritar şi atotputernic care să preia puterea. Dar Hobbes nu a putut să o vadă în acest fel în secolul 17, când a scris el. El credea că oamenii nu sunt făcuţi pentru a coopera şi pentru a trăi într-o formă de viaţă civică, argumentând că pentru a îşi menţine propria securitate, trebuie să îi provoci suferinţă aproapelui. El nu era de acord cu Aristotel că omul este eminamente un animal politic care cooperează. Aşadar, a postulat că fără legile Leviathanului, oamenii ar trăi celebra viaţă „singuratică, sărăcăcioasă, nebună, brutală şi scurtă“. Dar fără să realizeze, Hobbes singur a descris o societate în care oamenii supravieţuiesc.

Problema cooperării nu este aşa de simplă şi a fost descrisă de Axelrod în felul acesta. Chiar dacă începi un joc de dilema prizonierului iterată cu o strategie de cooperare, celălalt actor trebuie să aibă măcar o acţiune de cooperare pentru a atinge un echilibru al cooperării. Dacă joci cu un oponent total malefic, strategia reciprocităţii nu dă roade. Aşadar, cooperarea nu era posibilă până când generozitatea nu a fost învăţată de majoritate.

De asemenea, viziunea lui Thomas Hobbes că statul a apărut prin frica de zeitate este pentru mine total depăşită. Gândul că tot ce e drept se bazează pe putere şi că bunul simţ se bazează doar pe frică este depăşit de asemenea. Este total fals să crezi că deus este superior oricărei alte autorităţi şi că dreptul zeului este superior oricărei alte dreptăţi. Educaţia gratuită pentru toţi este Lebăda Neagră a lui Nicolas Taleb pe care Thomas Hobbes nu a văzut-o venind şi care a făcut teoria Leviathan-ului falsificabilă a la Karl Popper.

În concluzie, chiar dacă teoria lui Thomas Hobbes a „războiului tuturor împotriva tuturor“ în starea de natură este de actualitate în toate zonele de conflict de pe glob, teoria sa cum că statul a apărut prin instituţionalizare sau achiziţie a puterii nu a trecut testul. Educaţia l-a făcut pe individ să cunoască generozitatea şi altruismul. Omenirea nu mai este absolut egoistă aşa cum părea să fie în starea ei de natură şi Robert Axelrod a for primul care a dovedit-o. Cooperarea la scară largă şi pentru perioade lungi de timp este posibilă şi este noua teorie a statului.

O întrebare rămâne totuşi: sunt toate „triburile“ educate pentru ca cooperarea să apară ca o strategie globală sau conflictul doar s-a mutat de la nivelul individului la nivelul statului? Un guvern global este încă imposibil. Şi aşa cum spuneau Dreger, Fudenberg şi Rand (2013), „cooperarea în jocuri repetate este posibilă doar prin prisma maximizării profitului pe termen lung“.

Pentru moment, nu se poate găsi un beneficiu comun tuturor şi pe termen lung pentru a construi un guvern global. Poate că, din contra, puterea trebuie total descentralizată.

Bibliografie:

• Axelrod, Robert. 1984. The Evolution of Cooperation. Basic Books
• Dreber, Anna, Drew Fudenber and David G. Rand. 2014. Who cooperates in repeated games: The role of Altruism, inequity aversion, and demographics. Journal of Economic Behavior & Organization, no. 98, pp. 41-55
• Kavka, Gregory. 1986. Hobbesian Moral and Political Theory. Princeton: Princeton University Press
• Matinich, A.P. 2005. Hobbes. New York: Routledge
• Tuck, Richard. 1996. Hobbes: Leviathan. Cambridge: Cambridge University Press