La 23 August 1944, am pierdut totul

Analistul economic Wilfried H. Lang rememorează, în exclusivitate pentru Adevărul, cele întâmplate după 23 august 1944. Este pentru prima dată când presa românească prezintă opinia unui

Analistul economic Wilfried H. Lang rememorează, în exclusivitate pentru Adevărul, cele întâmplate după 23 august 1944. Este pentru prima dată când presa românească prezintă opinia unui martor ocular de origine germană despre evenimentele de acum 62 de ani.
Trădarea lui Antonescu - "zvonuri de latrină"
- D-le Lang, ce s-a întâmplat atunci?
- Nu am fost doar martor ocular, ci participant direct, desigur, fără voia mea, devenind păgubaş din toate punctele de vedere. Începând din noaptea de 24 spre 25 august, am fost smuls dintr-o viaţă normală de elev de liceu şi aruncat în plină vâltoare a războiului, cu lupte crâncene de artilerie între foştii aliaţi români şi germani. De pe o zi pe alta, familia mea a pierdut totul: mobilierul, îmbrăcămintea şi celelalte bunuri din gospodărie. Am rămas cu ce am avut pe corp, cu câte o pătură, un rucsac şi câteva sandvişuri făcute la repezeală. Trupele germane, în special Divizia a 5-a Antiaeriană a Wehrmachtului, care apăraseră spaţiul aerian al României încă din 1941, aveau ordin să ne acorde protecţie şi să ne ia cu ei în caz de retragere. Ele au fost încolţite de foştii fraţi de arme români, deveniţi duşmani peste noapte, trebuind să se retragă după lupte sângeroase pe valea Teleajenului, prin trecătoarea Bratocea, în direcţia Braşov.
- Ce făceaţi în România?
- Încă din anul 1920, tata fusese trimis de Royal Dutch Shell în România şi conducea secţia de construcţii a Astra Română, cea mai mare societate petrolieră din ţară. Urmasem şcoala la Ploieşti, până la 1 august 1943, când, după acel bombardament năprasnic al aviaţiei anglo-americane, tata a hotărât evacuarea familiei la Boldeşti. Acolo era o schelă a Astra Română, cam la 10 km Nord de Ploieşti, pe valea Teleajenului, apărată de o baterie antiaeriană germană cu tunuri grele de 128 mm diametru şi ghidată prin radar, în jurul căreia bombardierele Aliaţilor Vest făceau un mare ocol, de teama puterii de foc a acesteia.
- Aţi făcut şi un film documentar care nu a fost prezentat în România. Despre ce era vorba?
- Pentru realizarea obiectivă a unei asemenea documentaţii a trebuit să facem ample cercetări şi filmări timp de peste trei ani, atât în ţară, cât şi în străinătate. Îndrăznesc să fac acest lucru ca participant direct la cele petrecute atunci, având şi posibilitatea să consult o serie de biblioteci şi arhive din Anglia, Franţa, Germania şi Statele Unite ale Americii. În 1994, am realizat filmul documentar cu titlul "Stalingradul de la Dunăre", care a avut premiera în Germania, în aprilie 1995, la care au participat şi Familia Regală şi mulţi veterani. După cum aţi menţionat, acest film nu a fost prezentat în România, conţinând prea multe adevăruri neplăcute. Fapt incontestabil este că, după ce lanţul victoriilor germano-române pe frontul din Est luase definitiv sfârşit, culminând în catastrofa de la Stalingrad, cercurile de conducere din România au început să caute soluţii pentru a ieşi cât mai nevătămate din această situaţie dezastruoasă. În bună parte, chiar cu consimţământul lui Antonescu se făcuseră demersuri diplomatice prin Suedia, Turcia, Portugalia, Egipt, toate fără rezultate concrete. Multe iluzii, vagi promisiuni, tărăgănări şi speranţe efemere au consumat timp preţios, nerecuperabil apoi, când tăvălugul de foc sovietic se apropiase de graniţele României Mari. Mai mulţi martori prezenţi atunci la comandamentul german din Bucureşti ne-au confirmat faptul că au raportat aceste informaţii la Cartierul General a lui Hitler, care însă a refuzat să dea crezare acestor "zvonuri de latrină". El a spus: "...Antonescu wird mich nicht verraten!" (nu mă va trăda), neţinând cont că alţii ar putea să o facă după eliminarea prealabilă a lui Antonescu.
Război de imagine pe frontul media
- Ce a făcut statul major german din România?
- Generalul Hansen, comandantul trupelor germane, a putut desprinde doar patru avioane Junkers JU 87 de pe aeroportul din Ghimbav. Aceste avioane nu erau bombardiere propriu-zise, ci avioane de asalt, vânătoare de tancuri, supranumite "Stuka". Bombardamentul a fost foarte slab, lovind doar aripa dreaptă a Palatului Regal şi aşa-zisa "Casă nouă", adică locuinţa Familiei Regale din spatele palatului. În locul Palatului Telefoanelor, din greşeală sau din cauza impreciziei de tir, a fost lovit Teatrul Naţional, ars în întregime. Academia Militară a fost doar uşor avariată. În comparaţie cu cele câteva mii de tone de bombe lansate de Aliaţii din Vest asupra României, acest atac trebuie privit ca un gest mai mult simbolic, fără efect militar. Povestea cu "măcelul îngrozitor" este o invenţie a monarhiştilor, care au prezentat, drept dovadă, clădiri distruse pe Bd. Elisabeta, care însă fuseseră lovite cu câteva zile mai înainte de bombele anglo-americane.
O treime din prizonieri, morţi în Siberia
- Unde se afla regele la ora aceea?
- Regele fusese evacuat încă din seara zilei de 23 august, undeva în Oltenia, într-un loc secret, fără nici o legătură spre exterior, ca nu cumva să-l prindă nemţii şi să se răzbune. Oricum, invocarea bombardamentului german ca motiv pentru declaraţia de război nu e verosimilă, pentru că doar cu o zi înainte se promisese trupelor germane "liberă trecere" dacă vor abandona armamentul greu şi vor părăsi ţara în mod paşnic.
- Ce se întâmplase?
- În ziua de 23 august, dimineaţa, Regele Mihai l-a chemat la palat pe Antonescu, împreună cu ministrul de externe, Mihai Antonescu. Amândoi au fost arestaţi. Neştiind ce să facă cu arestaţii, puciştii au apelat la Lucreţiu Pătrăşcanu, respectiv Partidul Comunist, să-i preia, pentru a nu fi eliberaţi eventual de forţe fidele mareşalului sau de către nemţi. Seara târziu, o echipă condusă de Emil Bodnăraş i-a preluat pe cei doi Antoneşti, transferându-i într-o casă conspirativă din Vatra Luminoasă, aceasta fiind singura contribuţie reală a comuniştilor. Tot restul sunt poveşti lipsite de adevăr. De abia după ce germanii se predaseră fără condiţii Armatei Române, în ziua de 27 august, s-au format aşa-zisele comitete muncitoreşti, care umblau prin diferitele cartiere ale Capitalei pentru a găsi nemţi răzleţi, ascunşi prin casele camarazilor români de odinioară. Realitatea a fost că la luptele propriu-zise, care au urmat după aceea, conducerea Armatei Române nu a acceptat participarea nici unui civil şi nicidecum a comuniştilor. În concluzie, pe toate planurile, româneşti şi germane, se răspândise confuzie şi nimeni nu ştia cum ar trebui procedat. Militarii germani din Bucureşti şi împrejurimi, în măsura în care nu se predaseră Armatei Române, s-au retras în Pădurea Băneasa, unde s-au strâns în jurul bateriilor antiaeriene ale Diviziei a 5-a a Wehrmachtului, aflate acolo încă din 1941, pentru apărarea aeroportului. Aceste unităţi dispuneau doar de armament individual de infanterie şi tunuri antiaeriene grele, pe amplasamente fixe, fiind imobilizate în acea zonă. Nici un singur car blindat german nu se afla în Bucureşti sau în Sudul Carpaţilor. Din această cauză, o încercare de a ieşi din Pădurea Băneasa pe data de 28 august a eşuat total. Unităţile germane din Prahova, Ialomiţa şi Argeş au avut o soartă similară, unele însă reuşind să se retragă prin trecătoarea Bratocea spre Mureş, unde se afla atunci graniţa maghiară.
Armata germană a pierdut pe teritoriul României Mari, în special în urma schimbărilor de la 23 august 1944, un efectiv între 400.000 şi 470.000 de ostaşi.
Deci, de două ori mai mult ca la Stalingrad în 1942-1943. Majoritatea fiind, desigur, prizonieri, despre care însă după aceea nu s-a mai auzit nimic. Ar mai trebui adăugat că Armata Roşie, după spargerea frontului la Iaşi, unde avusese nişte pierderi imense în oameni şi material, a rămas foarte surprinsă, când de azi pe mâine nu i se mai opunea nici o rezistenţă din partea Armatei Române, resturile Wehrmachtului german retrăgându-se în dezordine, tot fără luptă, căutând doar să salveze ce mai putea fi salvat. Cu această ocazie, România a pierdut circa 140.000 de ostaşi, luaţi prizonieri de către sovietici, cu toate că depuseseră armele. Împreună cu prizonierii nemţi, românii au fost duşi pe jos până în Siberia. Aproape o treime din aceşti oameni au murit pe drum sau au pierit apoi în lagărele de prizonieri din URSS. Cert este că actul de la 23 august 1944 a scurtat războiul cu câteva luni de zile. Dacă se ia însă în consideraţie preţul pe care l-a plătit populaţia României, de atunci şi până în zilele noastre, se pune pe drept cuvânt întrebarea dacă un asemenea eveniment poate fi sărbătorit într-un fel sau altul.

Din interviul acordat de M.S. Regele Mihai I cotidianului Adevărul (3 mai 2005)
"Era război, erau trupe germane în ţară şi nu se putea duce la un conflict intern de lungă durată, trebuia o mişcare decisivă. La sfârşitul lui 42, începutul lui 43, deja au început să se încurce treburile cu Rusia. Aveam eu un grup, din care făceau parte Maniu, Brătianu şi mulţi alţii, am discutat foarte mult ce puteam face ca să ieşim din război. Eram în contact cu Aliaţii. Ne-au spus, până la urmă, din partea englezilor şi a americanilor, că nu vor mai discuta cu noi până nu aducem şi comunişti în grup. Nici nu am ştiut ce să cred, eram descumpăniţi că americanii îi sprijină pe comunişti şi social-democraţi, dar ca să ieşim din război ne trebuia ajutor. La Cairo au fost numeroase discuţii, se cunosc, dar nici un răspuns. şi singurul moment când s-a putut face ceva a fost când Rusia a spart frontul în Est, iar nemţii au luat o divizie de tancuri de la noi şi le-au mutat în Polonia. Asta a uşurat puţin presiunea germană şi atunci am făcut ce-am putut. Dar am făcut singuri! Spuneau ruşii că ne-au eliberat. De unde, că prin Bucureşti au făcut paradă, nu s-a mai tras nici un foc, l-au eliberat românii. Până la unguri, ruşii n-au mai luptat".