Din fericire, sîntem în Dilema veche şi nu am de gînd să vi le arăt, ajunge că vă povestesc despre ele. Ce vor de la noi cei care bombardează cu aceste imagini? Evident, să ne convingă de cruzimea taberei adverse. Ce obţin? La fel de evident, un dezgust care se transformă, în cele din urmă, în indiferenţă. Oricine s-a ocupat la modul cît de cît profesionist de o campanie caritabilă ştie un lucru simplu legat de comunicare: astfel de imagini nu funcţionează în sensul dorit. Ororile expuse manifest provoacă un fel de blocaj mental. Există studii care au arătat că etichetele înspăimîntătoare de pe pachetele de ţigări au o eficienţă apropiată de zero în materie de renunţat la fumat, putem specula cel mult că se înfig în subconştient şi provoacă anxietăţi mai generale. La fel, în media există legi scrise şi nescrise care spun că nu ai voie să dai imagini cu cadavre, iar cînd astfel de imagini apar, asta se întîmplă de regulă în tabloide şi televiziunile de joasă speţă.

Dar, atunci, de ce apar şi mai ales reapar cîinele mutilat şi copilul mort, pe jovialul, pudicul, popularul, mediocrul Facebook? Despre copil circulă informaţii că ar fi o campanie premeditată; aici nu ne interesează asta, ci faptul că s-a propagat. Cei care colportează ambele imagini dau în primul rînd dovadă de naivitate, nu ştiu regula de mai sus, cu „e prea mult“. În plus, viralitatea online e ca memetica unei conversaţii de zi cu zi. Dacă ţi s-a întîmplat ceva scîrbos sau auzi despre o boală incurabilă, te eliberezi dînd mai departe. Dar, în fine, ca să ajung la ceea ce mă preocupă în întreaga poveste: oamenii care le răspîndesc au convingeri puternice şi militează pentru ele. Probabil, nu sînt îngrijoraţi de reacţia negativă a adversarilor sau a indiferenţilor, fie şi numai pentru că acest gen de reacţie nu prea apare pe radarul lor. Fiecare iteraţie a fiecărei poze are sub ea un cor de comentarii dezolate din partea tovarăşilor de convingeri, în care opozanţii nu prea îndrăznesc să fluiere, deoarece corul se transformă imediat în bandă pusă pe cafteală. În lipsă de altceva mai bun, poza cu cîinele solidarizează şi catalizează susţinătorii aceluiaşi crez, care, probabil, vor împărtăşi (aşa ar trebui să se traducă „share“?) şi ei, mai departe, într-un gest de comuniune virtuală. La fel şi cu cea cu cîinele, dar pentru crezul celălalt.

Sună cunoscut? Sigur, e ca bătălia dintre Antena 3 şi B1, dintre Badea şi Banciu, tonomate şi deontologi, postacii PSD şi postacii PDL. Sînt polemici care nu sînt polemici, ci discursuri paralele, în care adepţii necondiţionaţi se tăvălesc ca într-o mocirlă călduţă, regeneratoare, spre folosul propriu şi al emulilor. Spre deosebire de colportorii de poze de pe Facebook, unii din actorii noştri publici fac asta la modul interesat, fie pe bani, fie fiindcă li se comandă s-o facă. Dar curentele de opinie (mai precis ar fi să le spunem ape mîloase, stătute) în care se bălăcesc conţin şi molecule la fel de inocente ca militanţii din reţea.

În acest punct, persoanele de faţă – autorul şi dumneavoastră, cititorii lui – încep să se simtă excluse din balamuc şi, deci, confortabil. E însă cazul să ne aducem aminte: militanţii sînt prietenii noştri. Şi nu în sensul lax pe care îl dă Facebook cuvîntului. Am prieteni fizici, apropiaţi, care sînt convinşi fie că trebuie să scăpăm de toţi cîinii vagabonzi din Bucureşti, fie că trebuie să-i salvăm in corpore. Ce ne desparte pe noi de prietenii noştri cu convingeri? Sîntem mai raţionali? Poate că da. Dar mai corect ar fi să spunem că nu avem trăiri afective la fel de puternice despre cîini. În ultimul timp, nu am fost nici muşcaţi de ei şi nici nu i-am avut în grijă, ca să ne ataşăm de ei ca de nişte supraminioameni.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.