INTERVIU-EVENIMENT - partea a II-a. Andrei Pleşu: „Aş vrea să fim şi noi odată reprezentaţi de un domn“ VIDEO

Andrei Pleşu e circumspect. FOTO: ADEVĂRUL

PARTEA A II-A Scriitorul continuă radiografia nemiloasă pe care o face societăţii româneşti de azi şi creionează în culori nu foarte vesele România viitorului.

Continuăm astăzi interviul în cinci părţi cu Andrei Pleşu. Se vorbeşte mai departe despre ce facem cu România, sâmbătă, exclusiv în ediţia electronică, se vor discuta aspecte despre situaţia revistei „Dilema veche“ la ceas aniversar, iar duminică, tot exclusiv online, se va pune lupa pe starea generală a presei. Luni, Andrei Pleşu revine în ediţia tipărită cu partea cea mai spumoasă a întâlnirii noastre, în care mărturiseşte cum se simte ca blogger la „Adevărul“, pe cine ar vrea vecin de blog şi în care le dă un sfat colegilor de blogosferă mai puţin sensibili la viaţa literelor: „Fie-vă milă de cuvinte!“

„Weekend Adevărul“: Se mai întorc în ţară tinerii care au plecat în ultimii ani? Cred că aceasta este o problemă mare. La intervale regulate, România îşi pierde elitele.
Andrei Pleşu: Păi domnule, dacă vor simţi că au la ce să se întoarcă, se vor întoarce. Ce înseamnă să aibă la ce să se întoarcă? Să simtă că dacă se întorc găsesc un loc de muncă şi să simtă că dacă găsesc un loc de muncă vor fi retribuiţi onorabil. Deocamdată, dacă se întorc, nu găsesc un loc de muncă, eu ştiu cum stau lucrurile cel puţin în plan universitar, cunosc foarte mulţi tineri care au acreditări strălucite de la mari universităţi din lume - doctorate, titluri, tot ce trebuie. Unii dintre ei au făcut aventura de a se întoarce şi când se întorc găsesc universităţi etanşe, unde nu pot pătrunde, dintr-un motiv sau altul. Fie că dă statul o lege care e încă în vigoare că nu se mai acceptă un timp angajări, fie că aceia din corpul universitar se baricadează şi nu intră nimeni în plus. Şi atunci, ei ce fac? Ce riscă? Ori să schimbe meseria ca să supravieţuiască, să rateze competenţa pe care au câştigat-o, ori să plece iar. Încât grija mea la ora aceasta nu este că ne pleacă mulţi, grija mea este că aceia care se întorc nu au nicio şansă. Pe de altă parte, este vorba şi despre retribuţie, cum spuneam. Dacă un medic de aici câştigă de „n“ ori mai puţin decât un medic din Occident, nu poţi să ceri omului să-şi pună pielea pe băţ. De dragul cui? De dragul ţării? Păi, nu par îndrăgostiţi de ţară oamenii care o guvernează! Dar bietul om care trebuie să subziste! Eu nu mă plâng atât de tare, o spun de ani de zile, de aşa-zisa plecare a creierelor. Lasă că nu toţi care pleacă sunt aşa creiere. Am unele exemple, chiar proaspete, în care plecarea are alte motivaţii. Dar dacă cineva este foarte bun şi face o carieră strălucită, ea intră în inventarul de succes al României până la urmă. Când a plecat Enescu, când au plecat Brâncuşi, Eliade, până la urmă faptul că au plecat ne-a adus un serviciu. Aici nu ştiam cine sunt. Prin urmare, plecarea în sine nu este o dramă dacă este urmată de o performanţă neobişnuită.

Acestea sunt exemple individuale.
Dar vă referiţi acum la masele care pleacă la muncă?

Şi la masele care pleacă la muncă, pentru că satele României sunt depopulate, au rămas copii care sunt educaţi de bunicii destul de în vârstă şi foarte neputincioşi în a le da intrumentele cu care să se descurce în secolul XXI. Mă mai gândesc la ca aceşti tineri care au plecat şi s-au instruit şi ar vrea să se întoarcă pentru că au familia încă aici. Mă gândesc la cei care sunt încă aici şi vor să plece. Cel puţin în cercul meu de cunoscuţi sunt oameni care au mai puţin de 30 de ani şi care deja au muncit nişte ani în România şi văd că după acest număr de ani nu s-au ales cu nimic. Este un sentiment de neputinţă.
Sigur, oamenii sunt trişti. Sau nervoşi. Sau şi, şi. Se vede pe stradă din cum vorbesc, ce răstit e totul. Tot ce aţi spus sunt tot atâtea posibile proiecte politice care ar trebui să devină prioritare. Problema satului, aţi vorbit despre sate depopulate.

Şi de abandonul şcolar care este mai mare decât în anii ’30!
Exact, rata de analfabetism foarte mare. Foarte grav! Asta ar trebui să fie pentru Ministerul Învăţământului o insomnie de fiecare clipă.

Despre asta ar trebui să se discute, nu?
Dar nu se discută. Îmi pare rău să o spun, şi profesorii de liceu ar trebui să fie mult mai prezenţi în această dezbatere. Eu ştiu că au salarii mici, eu ştiu că au dreptul să pretindă salarii mai mari, dar pe lângă rubrica „salarii“ să mai adauge şi rubricile acestea, să se bată puţin şi pentru lucrurile acestea. Problema agriculturii – acum e mare tapaj că nu am obţinut în bugetul de la UE destui bani pentru  agricultură. Ieri spunea cineva: „Cum, avem comisari români pentru agricultură şi nu obţin bani?!?“, ca şi cum este ca aici, ca la judeţ.

"Acestea sunt proiecte vitale: şcoala, satul"

Este o aberaţie, este clar că nu se înţelege cum funcţionează UE , ce înseamnă un comisar european, chestiuni elementare. Nu are nicio legătură naţionalitatea domnului Cioloş cu funcţia domniei sale.
Ei bine, domnule, la noi nu se înţelege, la noi este o chestie de cumetrie, domnule, să ne dea şi nouă ceva,  că e omul nostru. Cineva a anunţat că vine în vizită. „Păi, cum în vizită în propria lui ţară?”. Nu, el nu vine acasă – aşa se anunţă vizita unui comisar european într-o ţară, vine în vizită.  Şi Ministerul Agriculturii ar trebui să-şi facă din problema agriculturii o problemă. Pentru că este vorba de a reface comunitatea sătească, de a recupera un anumit prestigiu al comunităţii săteşti. Asta poate să sune a păşunism. Dar dacă vrei agricultură, dacă accepţi că România rurală este totuşi o resursă şi o realitate, atunci fă proiecte legate de structurarea acestei Românii. Nu se ocupă nimeni de asta. Proiectul legat de formaţia tinerilor… am văzut pe site-uri  ale cadrelor didactice din România lucruri fabuloase. Ideea că ai noştri copii sunt pe mâna unor inşi de tipul acesta îţi trezeşte un coşmar. Sunt oameni care nu ştiu bine să scrie, sunt oameni care dau idei amuţitoare. Am citit chiar în „Dilema”, de curând, un articol în care se semnala un concurs. S-a gândit un domn profesor sau o doamnă profesoară din Târgu-Jiu la un concurs şcolar care se intitulează „Vreau să fiu mascota ta“. Dar ştiţi despre ce era concursul?

Nu ştim.
Despre Nicolae Titulescu, domnule! Nu se înţelege a cui mascotă vrei să fii. A lui Titulescu, a cui? Domnule, acestea sunt proiecte şcolare! Dacă faceţi o sumă de proiecte din acestea locale în satul cutare, în oraşul cutare, în şcoala cutare, ai imaginea exactă despre cum arată educaţia în România. Acestea sunt proiecte vitale: şcoala, satul, de toate lucrurile acestea nu se ocupă nimeni. Noi ne certăm, cu Băsescu, cu UE, e scandalos. 

„Vom supravieţui năclăiţi. Asta ne aşteaptă“

S-a ajuns ca singurul lucru care ne mai uneşte să fie poziţia de spectator la cearta asta. Nu mai sunt multe lucruri care ne unesc.
Sigur, asta a devenit şi subiect de conversaţie. Problema e ce vorbesc românii între ei când se întâlnesc la o bere. „Ai văzut, bă, ce i-a zis ăla lu’ ăla?“ „Lasă bă, că are dreptate!“ „Cum are dreptate, mă?“ sau sunt mari nostalgii. Tot mai des văd la televiziuni, mai ales la un post de televiziune, ultimele clipe ale lui Ceauşescu. Oare de ce a murit Nicolae Ceauşescu? Oare ce a zia Elena Ceuşescu în ultima clipă? Nu se poate, domnule, să ţii lumea în priză pe subiectul acesta! E o treabă de care se vor ocupa isoricii. Există şi un moderator care nu s-a decis încă dacă să modereze lucrurile cu un anumit patos sau să-şi ia totuşi mici distanţe, că nu se face, drept care totul arată ca o bălmăjeală. Nu mai spun cu cine dezbate lucrurile acestea. Adică invitaţii din studiouri sunt spectaculoşi, lasă că sunt mereu aceiaşi, pe orice subiect. Nu este în regulă. Monotonia aceasta, lipsa de generozitate, uitarea de sine ne vor duce de râpă sau ne vor ţine mereu într-o mlaştină în care vom supravieţui năclăiţi. Asta ne aşteaptă.

Ne vom „descurca“?
Acesta este verbul cel mai trist în limba română, fiindcă atunci când te descurci, nu vrei să schimbi nimic.
Fiindcă dacă schimbi ceva, nu te mai descurci. Adică să le laşi aşa încurcate, că le găsim noi soluţii.

Este şi un verb foarte individualist.
A, sigur, fiecare pe cont propriu, absolut! Desigur, nu ne putem descurca cinci deodată. Şi tipul acesta de complicităţi, mă rog, toţi ştim subiectele acestea, dar uneori te apucă disperarea! Ştiţi ce spunea o profesoară? – am toate sursele acestea pentru că e cineva în „Dilema“ care le mai culege uneori – „trebuie să ne iubim ţara pentru că are multe forme de relief şi patru anotimpuri“.
Într-adevăr! Deci ţara dispune de calităţi pe care nu noi le-am provocat, dar care pot fi un motiv de mândrie. „Băăă, voi câte anotimpuri aveţi?“, „Păi avem patru, mă!“. Cu tipul acesta de naţionalism găunos şi fără patriotism şi cu tipul acesta de nombrilism, de individualism jalnic nu ne aşteaptă nimic bun.

Aţi spune că acesta este cel mai mare rău din România?
Da, lipsa uitării de sine a celor responsabili.

„Ce ne facem cu România?“, dar să nu uităm de evoluţia internaţională. Va ajunge Europa, aşa cum se tot spune, „o prelungire irelevantă a Asiei“?
Bine, ideea că Europa este o peninsulă a Asiei a avut-o încă  demult Paul Valery, care a spus-o ca atare, şi, geografic vorbind, seamănă. Ceea ce este spectaculos la Europa este că are această tendinţă recuperatoare care este deschisă spre toate zările şi înţelege să facă eforturi de a pricepe exact despre ce este vorba. S-a scris despre tradiţiile imperiale ale UE începând de la Sfântul Imperiu Romano-German, de la Carol cel Mare încoace. Imperiul, dacă devine o specie de cultură şi de civilizaţie, nu este lucrul cel mai rău din lume, mai ales că au dispărut din el autoritarismele. 

Are şi un aer de muzeu.
Da. Există într-adevăr un frison economic, în Asia de plidă, care deschide calea spre o modificare de balanţă, de dozaj, în lumea care vine. Există, pe de altă parte, o invazie spre Europa. 
Mi-aduc aminte de o carte poştală pe care i-a scris-o Emil Cioran lui Noica, cândva,  deci suntem în anii ’70, în care spunea „azi m-am urcat în metrou, la Paris, m-am uitat în jur – eram singurul francez“. De curând mi-a scris un amic că s-a urcat de asemenea în metrou şi era singurul alb de data aceasta. Deci este clar că materia Occidentului  se modifică galopant. Şi, cum spune Neagu Djuvara, există aici un mic sindrom de sinucidere în care asimilăm, asimilăm, până în momentul în care dispărem. Europa însăşi s-a format printr-o invazie barbară, Europa, să nu uităm, are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec. Deci, în principiu, asemenea năvăliri nu sunt neapărat malefice. Dar devin malefice dacă ele sunt agresive, dacă ele vor să modifice o identitate şi să impună o alta, dacă sunt destructive faţă de ceea ce găsesc. Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.

Mereu am avut curiozitatea asta: aţi cochetat vreodată cu suicidul?
Nu, niciodată.

Cum aşa? Filosofii ajung deseori la limită.
Aş spune că am trei piedici la chestia asta. Una este umorul, mie mi se pare lipsită de umor faza aceasta. A încercat să se sinucidă acum mulţi ani, când eram încă foarte tânăr, un nepot de 17-18 ani. Şi eu eram atunci foarte apropiat de Constantin Noica şi m-am dus la el şi l-am întrebat: ce-i spui unui tânăr
care a încercat asta? Noica mi-a răspuns foarte prompt – îi spui aşa: „Cine te crezi, mă?“. Nu e cazul întotdeauna, dar unui tânăr poţi să-i spui asta. Deci umorul, totuşi, m-ar împiedica. Începe şi o dezbatere pe tema asta, cum ar fi mai plăcut? Cu pistolul sau în ştreang? Mi se pare caraghios şi să îmi imaginez. Doi: sinucigaşul pare să deţină o convingere despre viaţa de după moarte. Deci el ştie că prin acest gest a scăpat. Ştie, ştiinţific, că după moarte nu mai este nimic decât linişte. Eu nu sunt sigur. Eu mă tem că este un tămbălău, după aceea, extraordinar. Şi că scapi de un tămbălău şi dai în altul mult mai complicat. Câtă vreme nu am informaţii precise despre destinul postum al omului, şi nu cred că are cineva, nu vreau să risc asemenea gesturi. Şi aşa cum bănuiam, am uitat al treilea argument.

Credinţa?
Da, este argumentul creştin. Sunt într-o confesiune în care lucrul ăsta este în mod tradiţional, adică de multe veacuri, socotit în neregulă.

 Pe domnul Adrian Năstase la fel  l-aţi fi întrebat, ca pe nepotul dumneavoastră, „Cine te crezi, mă?“
La el întrebarea era foarte potrivită. 

„Aveam momente când Becali mi se părea mai bun decât Antonescu“

Chiar vorbeam la un moment dat – minorităţile au ajuns să fie mai importante decât majorităţile în sfera publică?
Sigur.

Pentru că discriminarea pozitivă este prezentă deja în fiecare zi. Nu mai am voie să îmi susţin un punct de vedere, chiar dacă este argumentat, sunt împotriva homosexualităţii şi atunci sunt judecată, dar pe de altă parte vin ceilalţi, iar toată lumea îi respectă şi îi ţine în braţe.
A devenit aproape un principiu de educaţie.

Este şi o industrie la mijloc.
Da, sigur, e o problemă de  ONG-uri printre altele şi de societate civilă – care se desfăşoară la foarte multe niveluri. Eu resimt asta în acest institut. Şi vă spun cum. Un alt tip de subiect este acum necesar ca să ajungi la o bursă.

E ca în presă – se caută ratingul.
Exact,  iar tinerii au urechea formată. Dacă eu vin cu un proiect de tipul „Manuscris încă necunoscut din secolul IV d.Hr“, comisia e melancolică. Dacă vin şi spun „Discriminări sexuale în creştinismul primitiv în mănăstirile din nordul Africii“, se ciulesc urechile. Sunt subiecte cu care lumea a înţeles că merge la sigur: minorităţi, mediu, încălzire globală, murim, trebuie să ne salvăm! Acum este la modă un tip de cercetare antropologică foarte aplicată şi pe problema corporaţiilor. De exemplu: „Etica corporatistă. Studiu de caz OMV Petromidia“. Eu nu zic că nu este important, nu este interesant, dar când eu am gândit acest institut, nu m-am gândit că îl fac ca să facem tipul acesta de… mă gândeam la alte chestii, vă spun. Când vine câte unul care propune un subiect „Romantismul francez în deceniul VI“ măresc eu pupila şi ciulesc urechile. Sunt melancolic: „Uite, mă, unul care încă mai crede în aşa ceva!” Deci se întâmplă o mutaţie care nu este nici măcar autentică pentrru că
este circumstanţială şi este strategică.

Este dictată de piaţă.
Exact.

Asta se întâmplă şi în presă. Genul de subiecte pe care le citiţi, să ştiţi că oamenii, ziariştii simpli, nu le fac de bună voie. Asta li se cere.
Sigur. Apropo de discriminările pozitive, e un filosof american care a văzut foarte bine, şi bine că este american că ne putem spăla pe mâini şi putem să-l cităm pe el. Spune: „Domnule, până unde se poate merge cu principiul discriminării pozitive? De pildă, dacă la un concurs de crainic de televiziune vine unul care arată bine şi unul care este chior, obez şi bâlbâit, corectitudinea politică îmi spune că
nu-i frumos să fac o vină din faptul că omul este chior, obez şi bâlbâit. Şi înclin să-l aleg pe acela; dacă vine un prost şi un deştept, mai curând îl aleg pe prost pentru că deşteptul reuşeşte, dar prostul e dezavantajat din plecare“. Ideea asta că până la urmă discriminarea pozitivă se substituie dreptăţii, se substituie raţionalităţii.

Ca orice sistem, şi corectitudinea politică are tendinţa să devină autoritară, totalitară.
Sigur. Acestea au fost deja exemple extreme, dar deja apare tipul acesta de gândire. Până la un punct, pe noi, ăştia din Est, ne-a avantajat, eu ştiu discuţii în instituţii universitare din Vest în care se spune „Mă, ştii ce e? Nu avem niciun croat!“, atunci se ia repede un croat, de obicei un croat care se ocupă de obicei de naţionalismul sârb. Dacă e un croat care se ocupă de arheologia Croaţiei şi de nişte lucruri găsite într-o săpătură în secolul IX nu este interesant. Deci până într-un punct ne-au avantajat, aşa au ajuns unii de-ai noştri să circule prin universităţi străine. Vorbeam la un moment dat despre firesc, pierdem firescul, există  totuşi un firesc al evaluării, un firesc al judecăţii, nu trebuie să ne sucim, să ne schimonosim cu totul, să ne întoarcem pe dos ca să intrăm în ordine. Vom vedea în 2030 unde o să ne aflăm.

Băgăm votul obligatoriu până atunci, în România?
Dacă mă întrebaţi pe mine, da. Pentru că într-o ţară ca România e bine ca omul să fie constrâns, nu cu pedepse dramatice, să-şi spună părerea. Dacă la belgieni nu este nedemocratic  şi a fost acceptat, o fi bine şi la noi. De ce? Pentru că adepţii oamenilor de proastă calitate sunt fanatici, în vreme ce oamenii normali, nu se duc.

Au o dilemă.
Au dileme. Şi atunci îl avem parlamentar european pe Gigi Becali. Care nu ştie nicio limbă.

Nu îl mai avem, e parlamentar român. Acum e fugit în Dubai (n.r. – interviul a avut loc luni, 11 februarie).
Bun, şi acum e fugit şi cică vine astă-seară după  ce se dă verdictul cu puşcăria, dacă verdictul este negativ, nu mai vine. Un parlamentar român adevărat, membru PNL, sigur.

Chiar cu pretenţii de a deveni cândva preşedintele partidului. Aspiraţiile sunt înalte.
Păi sigur. Nu vreau să spun lucruri groteşti, dar aveam momente când Gigi Becali mi se părea mai bun decât Crin Antonescu, pentru că este mai  transparent, nu că ar fi foarte obscur Crin Antonescu, dar cu ăsta măcar ştii cu cine ai de-a face, ştii ce vrea, o spune răspicat şi agresiv. Pe când dincolo e un mic ambalaj demagogic  sub care se află lucruri rudimentare. ;

Despre viitorul preşedinte: „O patină feminină la vârf n-ar fi rea“

Schimbăm şi Imnul?
Eu am pledat pentru asta. Mi s-a reproşat atunci deja, şi de oameni apropiaţi, că totuşi este un imn prestigios. Da, dar eu nu cred că un imn în care ne asumăm postura de „adormiţi“ este un imn mobilizator. Acela s-a născut în anumite împrejurări, avea sensul lui, sunt de acord să fie cântat, dar e ridicol să te simţi reprezentat de un poem în care eşti victimă permanentă, în care eşti într-o stare de moţăială permanentă şi în general vrei ajutor.

Există vreo persoană în spaţiul public românesc pe care o vedeţi demnă să devină preşedinte al României? Pe cine aţi vedea  în acest rol, în 2014, la alegeri?
Sunt mai mulţi care sunt plauzibili, probabil. Dar nu aş vrea să anticipez cu vreun nume, că fac un rău. Dacă spun un nume acum, cine ştie ce necazuri îi fac celui pe care îl propun.  N-aş spune că am o opţiune definitivă şi unilaterală, dar stăm aşa de prost la nivelul candidaţilor, încât îmi vine să spun: orice om cât de cât normal, cât de cât educat şi care ştie două limbi străine e bun. Şi care nu este  foarte corupt, totuşi. Aş vrea să fim şi noi o dată reprezentaţi de un domn. De un domn adevărat. Cu maniere, cu zâmbetul adecvat în situaţii adecvate, cu sobrietate când e cazul, cu capacitatea de a întreţine o conversaţie.

Sunteţi incorect politic, poate de o doamnă.
Poate de o doamnă, sunt de acord! Am văzut unele propuneri în ultima lună care mie mi s-au părut plauzibile. Ar fi grozav, numai că eu mă îndoiesc că românii sunt destul de copţi ca să voteze preşedinte o doamnă.  Ar fi un eveniment, ar fi o schimbare de mentalitate, nu cred că va fi uşor, dar nu ar fi rău deloc. După ce am avut un concentrat de virilitate, cum e Traian Băsescu, o patină feminină la vârf n-ar fi rea.

Acest articol face parte din seria "Ce facem cu România?", realizat în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero".