INTERVIU Adrian Despot, cântăreţ: „Sufăr când văd muzica tratată ca o târfă!“

Adrian Despot descrie legătura strânsă pe care o are cu muzica şi armonia aproape patologică pe care a construit-o în jurul sunetelor artistice.

Adrian Despot (36 de ani) ştie unde-i e locul. În studio, pe scenă, de partea cealaltă a chitării, de partea cealaltă a microfonului. Atât, el asta ştie, asta face: muzică. Adrian Despot nu vorbeşte mult, nu face acuzaţii, nici măcar glume gratuite şi nu are poveşti picante. Nu e material de presă. Se opreşte mereu la ce ştie el: muzică. Adrian Despot n-are nimic cu jurnaliştii, aşa cum s-ar putea deduce din unele videoclipuri găzduite pe internet. Numai că nu-i place divertismentul facil cu care spune că este confundată pasiunea sa de-o viaţă: muzica. Adrian Despot aniversează, la sfârşitul lui 2012, 15 ani alături de Viţa de Vie şi celebrează această sărbătoare cu spectacol mare. E fanatic, iar religia lui e muzica.

„Weekend Adevărul": „Domnule Despot" sau „Adi"?
Adrian Despot: Poţi să-mi spui Adrian. Ca să nu te plesnesc. (râde)

Ai devenit celebru în urma unui schimb de replici similar cu o jurnalistă, încheiat uşor diferit.
Ăsta e poporul. Îţi faci meseria cât poţi de bine timp de 15 ani şi tot ce rămâne e un cuvânt aruncat undeva, în faţa unei camere de filmat.

A devenit viral!
Dac-am fi avut ceva de promovat în perioada aia, deşi nu suntem genul ăsta de speculanţi muzicali, ar fi fost mişto să promovăm, dar n-am avut. E un eveniment care a trecut, dar despre care se vorbeşte în continuare. E un fel de legendă urbană.

Cum că eşti rău cu jurnaliştii.
Nu sunt rău cu jurnaliştii. Iubesc muzica foarte mult şi, deşi nu mă aştept ca interlocutorul meu să aibă aceeaşi pasiune pentru muzică, am pretenţia bunului-simţ de a se pregăti înainte de interviu. Dacă nici atât nu se poate face, câteodată îmi sare muştarul. Îmi pare rău, n-ar trebui să-mi sară muştarul în public, dar asta se întâmplă. Nu ştiu dacă ai avut timp să simţi pe pielea ta cum se degradează totul în mass-media. Dar hai mai bine să nu vorbim despre televiziune şi mass-media, nu-mi place subiectul ăsta, mă frustrează într-o oarecare măsură.

Care a fost primul contact decisiv cu muzica?
Tata avea un magnetofon şi vreo trei sau patru benzi cu Beatles şi altele cu ABBA sau Boney M, care se ascultau încontinuu. Era înainte de '89, dar ai mei dansau la petreceri de rupeau podelele. Şi cu muzica la maxim. Nu ştiu ce restricţii erau, nu eram nici noi vreo familie favorizată de soartă, dar muzică acasă puteai să asculţi.

Fetelor nu le place Bach
Ai început cursurile de chitară clasică îndrumat de părinţii tăi, „ca să le placă fetelor".
Aşa m-a păcălit mama pe mine să m-apuc de chitară. Ca orice pui de ardelean, eram destul de leneş când eram mic, iar mama a vrut să mă împingă către muzică. „Nu vrei să te apuci să faci chitară?" „Nu!" „Hai, că o să te placă fetele mai mult." „Bine."

Micul Adrian Despot, într-un costum de baie pe măsura lui
Care a fost rezultatul? Te-au plăcut fetele?
Rezultatul a fost unul foarte prost. Am început să studiez chitară clasică, iar fetele nu s-au omorât niciodată după Bach. Dar, trei-patru ani mai târziu, am abandonat chitara clasică şi, trecând prin Beatles, am ajuns să fiu autodidact şi să devorez vinilurile pe care, de data asta, eu mi le cumpăram. Trecuse deja Revoluţia, ascultam Celelalte Cuvinte, Phoenix.



La Revoluţie ce-ai făcut?
Eram la Arad, care este al doilea oraş din ţară care a intrat în Revoluţie. În zilele alea, pentru mine nu s-a schimbat nimic. Au venit la un moment dat nişte revoluţionari la noi la uşă şi au cerut un cuţit şi o coadă de mătură ca să facă o suliţă, să se urce la noi pe casă şi să arunce pe casa de vis-a-vis, unde se presupunea că sunt terorişti care trag cu puşca cu lunetă. Aşa sunt arădenii, mai pitoreşti.

Dar după Revoluţie a fost vreo schimbare?
Din momentul în care am descoperit muzica, am devenit un mic autist. Aveam bula mea în care curgea muzică 24 de ore din 24. Nu prea m-a mai interesat ce se întâmplă în exterior, pentru că ce se întâmpla în interior era absolut fascinant. Viaţa a trecut pe lângă mine în paşi de dans.

A recitat la TV poezii despre ceauşeşti
Am aflat că ai scris două poezii. De ce n-ai continuat?
Nu le-am scris eu. La un moment dat, pe vremea lui Ceauşescu, s-a făcut un fel de preselecţie pentru a apărea la televizor şi a spune poezii patriotice. Eram destul de mic, în clasa a III-a. Nu ştiu de ce m-am dus acolo, nu ştiu de ce am luat preselecţia. Oricum, într-o zi, tânărul Adrian Despot a apărut la televizor recitând două poezii patriotice despre tovarăşul şi tovarăşa, despre cât de frumoşi, înalţi şi deştepţi sunt. Apoi, cariera de mini-vedetă recitativă s-a încheiat în momentul în care am spus şi o proză, în faţa unui muzeu. Probabil pentru că am spus-o foarte prost.

Cum era elevul Despot?
N-am fost nici cel mai idiot copil, nici cel mai cuminte. Nu-mi aduc aminte de liceu cu foarte mare plăcere. A fost o perioadă idioată. Am început liceul în anii '90, am terminat în '94, sistemul de învăţământ românesc a început pe nişte fundaţii extrem de fragile. Erau materii care intrau timp de o lună, apoi se scoteau, se schimbau profesorii, se schimbau directorii, se schimba programa. Era, la acel moment, un haos general în toate şcolile! În această debandadă, profesorii nici măcar nu ştiau dacă au voie sau nu să ne lase cu părul mare. A fost o perioadă destul de tulbure, atât din prisma vremurilor, cât şi a cantităţilor de alcool pe care le consumam.

Îţi aminteşti majoratul?
Probabil ne-am îmbătat îngrozitor, am ascultat Metallica şi am dat din cap. Asta făceam pe vremea aia.

Se pare că perioada liceului e una confuză. Ai regrete de atunci?
Păi, asta făceam, ţi se pare anormal? Dacă n-aş fi dat din cap în liceu n-aş fi ajuns aici, la masă cu tine. Sunt lucruri pe care poţi să le schimbi - trebuie să ai curaj, să rişti - şi sunt lucruri pe care nu poţi să le schimbi. Or, trebuie să găseşti o modalitate prin care să nu te laşi consumat de lucrurile pe care nu poţi să le schimbi. Îmi aduc aminte din liceu doar de lucrurile plăcute, n-are rost să mă consum acum pentru lucrurile neplăcute. Din cauza asta, poveştile mele din liceu ţin de muzică, baschet şi bere. Asta a însemnat liceul pentru mine.

„Adormeam ascultând teatru radiofonic"

Cântai într-o trupă în liceu?
Aveam o chitară pe care o luam tot timpul după mine. Când nu jucam baschet, cântam la chitară. Cam ăsta era programul meu, respectiv al găştii mele. Spre exemplu, făceam un sfert de oră de la liceu până acasă şi în tot timpul ăsta mergeam de la 1 Mai până la Gara de Nord cântând „Hey Jude" de la Beatles. Finalul, în cor, pe străzi, până acasă!

Erai privilegiat de colegi, având un talent ce ieşea din sfera curriculei şcolare?
E mult spus talent. Aş spune că aveam o pasiune aparte. În clasa mea nici nu era greu să fii privit altfel. Erau 35 de fete şi 4 băieţi. Eram 4 regi care domneam peste 35 de cadâne.

Aveai o relaţie aparte cu radioul.
Cum e acum cu iPhone-ul, iPad-ul, iPod-ul sau alte gadgeturi, pe vremea lui Ceauşescu, cele trei puncte de atracţie erau adidaşii Drăgăşani, un fel de Converse româneşti, pistoalele de plastic negre cu trăgaci şi cocoş alb de plastic şi radioul Ric, o invenţie incredibilă! A apărut în două ediţii, Ric 1 şi Ric 2. Avea o singură cască, era foarte mic, îţi încăpea în palmă, era bestial! Din ziua în care am primit un radio Ric, a rămas agăţat de mine - se şi prindea la curea! - şi, în ore, la şcoală, ascultam meciurile de fotbal, iar acasă adormeam ascultând teatru radiofonic.

Suporterul cărei echipe erai?
Stând la gară şi fiind în clasă cu băiatul unui mare rapidist, toată clasa ţinea cu Rapid. Nu era altă variantă. Acum, nu mai pot să mă uit la fotbal. Mi-am pierdut total interesul, e timp pierdut. Sunt sute de albume care se fac în timp ce vorbim, apar zeci de filme, zeci de cărţi. În momentul în care au apărut copiii, iar formaţia Viţa de Vie merge atât de bine precum merge, nu-mi permit să mai pierd ore. Mă trezesc la 7.00, îi duc pe copii la şcoală, mă duc la repetiţii, iau copiii de la şcoală, îi duc la balet, la fotbal.

Fenomenul „Şcoala vedetelor"
La „Şcoala vedetelor" cum ai ajuns?
În '93, prin toamnă, am aflat că se face o preselecţie la TVR pentru o emisiune muzicală cu tineri, am ajuns acolo, am luat preselecţia şi am început emisiunea. „Şcoala vedetelor" a fost prima emisiune din seria talent-show. Iniţial, a început ca o emisiune de televiziune, dar feedback-ul în piaţă a fost atât de mare încât s-a transformat într-un mic fenomen. Plecam în turnee cu „Şcoala vedetelor" şi cântam în faţa unor săli arhipline. Mi-aduc aminte că am avut un concert la Timişoara, unde toată Piaţa Operei şi toate străduţele de lângă erau pline! Era haos!

Adrian Despot (dreapta, în pulover negru), alături de colegii de la „Şcoala vedetelor“


Ce cântai?
Cântam tot felul de piesulici la modă atunci. Era primul val de artişti tineri care apărea pe piaţă. Până la începutul anilor '90, monopolul era deţinut de artiştii peste 30 de ani. Noi am deschis porţile tineretului muzical la nivel de masă. La un moment dat, Titus Muntean a intuit că nu mă simt foarte bine în pielea unor personaje country sau de alt gen şi mi-a zis: „Adrian, dar tu nu compui?". „Nu compun." „Te văd aşa, mai supărat, ai vrea să cânţi altceva?" „Da, aş vrea să cânt altceva." „Păi, şi de ce nu cânţi? Ia încearcă să compui!" Cred că lui Titus Muntean ar trebui să-i mulţumesc pentru că mi-a dat impulsul de a-mi face propria muzică. Încet, încet, am început să-mi fac melodiile mele, am început să orchestrez şi am ajuns compozitor. Plăcerea de a scrie muzică e, probabil, cea mai mare plăcere a mea. Când vorbesc despre mine, de cele mai multe ori, spun că sunt Adrian Despot compozitorul, nu cântăreţul. Am început să cânt cu vocea de nevoie la nivel profesionist, pentru că, în prima mea trupă, înainte de primul concert, vocalul ne-a abandonat din cauză că melodiile unui cântec nu se potriveau cu crezul lui.

Cum se numea trupa?
Nici n-aveam nume! Eram tineri, repetam în camera mea, o cameră de 2 metri pe 3 metri. Eram vreo şapte în camera aia, unii peste alţii. Tobele nu încăpeau, toboşarul bătea în aer. Dar nu conta la vârsta aia. Era fabulos să ne întâlnim şi să facem muzică. Aveam un prieten care ne făcea versurile. Noi încă n-aveam cântece, dar el făcea versuri pentru cântecele care aveau să vină. Era un haos, dar era un haos genial în care ne simţeam foarte bine. Era foarte tare pe vremea aia să-ţi faci o trupă. Acum e foarte mişto să fii DJ.

Una din două

Jean Moscopol sau Cristian Vasile?
Jean Moscopol.
Anda Călugăreanu sau Margareta Pâslaru?
Trebuie să fie neapărat una din două? Pe oricare aş alege-o, aş defavoriza-o pe cealaltă. Anda Călugăreanu, mi-o aduc aminte şi cu o chitară în mână.
Ovidiu Ioncu (Kempes) sau Cristi Minculescu?
Adrian Igrişan.
Paraziţii sau BUG Mafia?
Sunt bun prieten cu Paraziţii, iar BUG Mafia înseamnă foarte mult pentru mine şi pentru Viţa de Vie.
Vin roşu sau vin alb?
Hai, mă! Câteodată vin roşu, câteodată alb. Dacă mănânci peşte, fructe de mare, pui, orice mâncare uşoară - vin alb. Dacă mănânci cârnaţi, vite, porci - vin roşu. Vinul este o băutură foarte mâncabilă.
„One" sau „Nothing Else Matters"?
„One", c-a fost înainte.
„Stairway to Heaven" sau „High Hopes"?
„Stairway to Heaven".
„X Factor" sau „Vocea României"?
„Megastar".
N&D sau 3rei Sud Est?
N&D, pentru că mergem în continuare cu „Vino la mine", reorchestrată electric, acustic.
Basul sau toba mare?
Basul. Mi-ar plăcea să fiu basist într-o trupă de indie. Dacă ştii vreo trupă bună de indie care are nevoie de un basist...
Paul-Ciprian Surugiu (Fuego) sau Ştefan Hruşcă?
Ei n-au nicio piesă împreună? Hruşcă, îl văd mai rar, o dată pe an.

În 2004, Viţa de Vie avea deja cei şapte ani de acasă în rock


„Sufăr când văd muzica tratată ca o târfă"

Cum ai ajuns în Viţa de Vie?
Am ajuns acolo printr-un prieten comun, Adrian Borţun, basistul formaţiei Timpuri Noi. A venit într-o zi la mine: „E o trupă care vrea să cânte muzică alternativă şi caută un vocal. N-ai vrea?". Cum trupa mea nu prea făcea nimic pentru că eram nişte leneşi, am încercat. M-am dus la repetiţii, în bucătăria unui club din Bucureşti, o grotă care mirosea a fum şi a bere. Eu aveam experienţă la nivel de amatori. În momentul în care am intrat în Viţa de Vie am ştiut că este un proiect de alt nivel, pentru că oamenii de acolo mai cântaseră pe scenă, aveau multe concerte în spate. La început eram foarte timid pentru că nu ştiam cum se face meseria asta, nu ştiam cum să-mi impun punctul de vedere sau când să aduc sugestii în legătură cu forma pieselor. Încet-încet, am prins curaj. Chiar pe primul album, „Rahova", am „scăpat" câteva compoziţii. Din 1999, începând cu albumul „Fenomental", am preluat din zbor frâiele muzicale ale formaţiei atât din punct de vedere al compoziţiilor, cât şi al esteticii, al producţiei muzicale. Dacă nu vă place cum sună Viţa de Vie după 1999, pe mine trebuie să daţi vina, nu pe altcineva.

Adrian Despot (jos), alături de colegii de trupă şi de prieteni

„Cine-s ăştia? Sarmalele Reci?"
Numele trupei cum a apărut?
N-a fost ideea noastră. Eram în studio, înregistram primele demo-uri şi n-aveam nume. Cineva a venit la inginerul de sunet: „Cine-s ăştia, mă? Sarmalele Reci?". „Nu, mă, sunt... nu ştiu... Viţa de Vie". Întâmplător, ca un fel de aruncătură din colţul buzelor a ieşit „Viţa de Vie", fiind confundaţi cu Sarmalele Reci. Nouă ni s-a părut că sună bine. Orice formaţie are nume, nu putem fi identificaţi după numere - în buletin suntem nişte numere - din punct de vedere artistic. Probabil toate numele bune erau luate şi ne-am ales şi noi cu ce-a rămas. Nu trebuie să însemne neapărat ceva. E doar un nume de identificare. Am avut foarte mare noroc că, încă de la început, de când ne-am înfiinţat, am plecat în turnee ca trupă de deschidere pentru Timpuri Noi sau Holograf. Timpuri Noi a fost una dintre cele mai mari formaţii care ever walked Romania (n.r. - a călcat vreodată prin România), iar eu am fost un foarte mare fan. Viaţa mi-a oferit această bucurie ca, din fan Timpuri Noi, să ne cunoaştem şi să ne iubim şi respectăm reciproc.

Viţa de Vie a pătruns într-un timp foarte scurt în topurile muzicale.
Am avut la început foarte mari probleme de adaptare la statutul de persoană publică. Eram stânjenit, nu ştiam cum să mă comport. Şi pe stradă, şi pe scenă. Dacă aş fi putut să cânt după difuzoare şi să nu mă vadă nimeni ar fi fost perfect.

„Am găsit remediul în muzică“
Când a fost ultima oară când ai cerut un autograf?
Ultimul autograf pe care l-am cerut a fost în Bucureşti, acum câţiva ani. A venit o trupă din Suedia,Katatonia, să cânte aici. Scoseseră un album, „The Great Cold Distance", unul dintre cele mai bune albume pe care le-am ascultat în ultimii ani, ireproşabil ca producţie şi ca estetică. Katatonia nu e trupă atât de mare şi de cunoscută. Aveam albumul acasă, ei au venit să cânte în România şi am vrut neapărat să primesc autograf de la ei. Încerc să strâng CD-uri valoroase în casa mea.

Adrian Despot era dur la critică în emisiunea „Megastar“


Ai participat, ca membru al juriului, la emisiunea „Megastar". Păreai din alt film acolo, dur la critică, fără glumiţe, numai despre muzică vorbeai.
Asta pentru că eu iau muzica foarte în serios. Oamenii s-au obişnuit cu muzica abordată într-un mod extrem de facil şi kitsch-os şi la mişto. Eu sufăr foarte mult din cauza asta, dar muzica înseamnă îngrozitor de mult. Muzica a fost refugiul pentru toate frustrările pe care le-am avut, începând din şcoală până azi. Nu aveam leacuri, aşa că mi-am găsit, pentru toate problemele, remediul în muzică. M-am pansat în toate felurile cu muzică, însemnătatea ei este enormă. Ştiu că pot părea plicticos sau neinteresant, dar sufăr îngrozitor de tare când văd oamenii că se poartă cu muzica exact cum te porţi cu o târfă.

Spectacol de sfârşitul lumii
Viţa de Vie împlineşte 15 ani de existenţă. Când e, mai precis, ziua de naştere?
Nu-mi aduc aminte când am avut prima repetiţie cu Viţa de Vie. Ne-am gândit ca tot anul să-l ţinem într-o sărbătoare şi atunci am făcut un proiect acustic la care visam de mult timp. Mai mult, de-a lungul albumelor electrice pe care le-am scos, din când în când, apăreau piese orchestrate într-un mod acustic. De data asta, ne-am hotărât să strângem vreo 20 de piese vechi şi să le reorchestrăm. În acest turneu acustic suntem cu 50% mai mulţi pe scenă, avem întăriri. Vom cânta în 12 din cele mai importante oraşe, iar turneul o să se încheie în Bucureşti, pe 20 decembrie, cu un alt fel de concept de concert. O să fie un concert Viţa de Vie atât acustic, cât şi electric. Atât noi, cât şi Paraziţii, Gojira, Planet H şi Alexandrina. O să fie o petrecere Viţa de Vie, o petrecere de sfârşitul lumii, pentru că are loc pe 20.12.2012, dar şi de încheierea unui an fabulos pentru noi. În timpul ăsta, noi lucrăm şi la albumul acustic în studio. O să fie destul de greu, pentru că plecăm cu un picior în turneu, iar cu un picior rămânem în studio, să înregistrăm.

Despre droguri şi alţi demoni

Care-i relaţia ta cu televizorul acum? Ai vorbit foarte mult despre felul în care calitatea televiziunii se degradează.
Acum nu mă mai consum foarte mult. Mi-am spus punctul de vedere. Eu nu pierd timp în faţa televizorului la talk-show-uri politice sau emisiuni de divertisment, mă folosesc de televizor cât mai puţin cu putinţă. Nu mă mai simt bine în televiziune, mai ales la felul cum se face televiziune în prezent. Se pare că banii se scot din gunoaie.



Ce citeşti acum?
„Gargui", de Andrew Davidson. Din păcate însă, nu prea am timp să citesc. Dacă am de ales între o carte şi album de muzică, voi alege muzica. Eu văd arta sub formă de condimente: îmi plac, dar niciunul nu trebuie să fie în doze prea mari. Le folosesc exact atunci când am nevoie şi în proporţiile în care am nevoie. Îmi place să citesc cărţi proaste, îmi place să ascult muzică proastă. Din păcate, ascult muzica analitic. Nu mai pot să ascult muzica pentru divertisment. Învăţ de la cei care sunt mult mai buni decât mine, dar şi de la cei mai proşti, pentru că ştiu ce nu trebuie să fac.

Asculţi dubstep?
N-aş spune că dubstepul e o muzică proastă. Muzica, pentru mine, este un profesor. Mă costă destul, pentru că dau bani pe CD-uri, însă aşa m-am şcolit. Pentru mine, muzica este o religie, iar eu sunt fanaticul. Ăsta e ocultismul meu. Cred că muzica este de factură divină.

Politica?
Nu mă interesează politica sub nicio formă. În bula mea de cristal nu există politică. Eu trebuie să fac muzică, să creez. Pentru a crea, trebuie să mă rup de tot ce înseamnă politic şi social.

Nu-i uşor utopic?
Reuşesc şi tocmai din cauza asta încerc să mă ţin cât de departe pot de politic. Altfel, îmi intră în cap şi mă macină. Încerc să fac muzică doar cu sufletul, mintea să interfereze cât mai puţin.

Se vorbeşte parcă dintotdeauna despre legalizarea drogurilor uşoare. Care-i părerea ta?
Oficial, niciuna. Dar mi se pare cel puţin ciudat să interzici o plantă făcută de Dumnezeu, să interzici natura, aşadar, să spui că Dumnezeu a făcut o greşeală. În schimb, facem noi nişte produse chimice, etnobotanice, pe care vi le vindem şi punem taxe, ca să câştige şi statul ceva.

Când te-ai apucat de fumat?
În şcoala generală. Eram cu un coleg de clasă de etnie romă, fumam în spatele şcolii. De un an, fumez ţigară electronică, e un fel de narghilea, dar de când am început cu porcăria asta, am şi ţigări normale, şi ţigări rulate, şi pipă.

De 15 ani cu Viţa de Vie
Numele: Adrian Despot
Data şi locul naşterii: 21 martie 1976, Felnac, judeţul Arad
Starea civilă: căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera:
- Este absolvent al secţiei de Pedagogie a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti şi al School of Audio Engineering Institute din Köln.
- Se remarcă public în anul 1996, în urma participării sale la emisiunea „Şcoala Vedetelor", de la TVR.
- În 1997 este cooptat ca solist în trupa rock Viţa de Vie, alături de care compune muzică în ultimii 15 ani. A lansat albumele „Rahova" (1997), „Fenomental" (1999), „Exxtra" (2001), „Doi" (2002), „Egon" (2007) şi „Fetish" (2010). În curând, va fi lansat ultimul album al formaţiei, cu toate piesele orchestrate acustic.
- Din 2002, Viţa de Vie conduce VdVmusic, propriul studio audio/video.
Locuieşte în: Bucureşti