În ultima zi de luni a răpciunii, Petro Poroşenko a îngheţat dorul graiului românesc din Ucraina după ce  promulgat Legea Educaţiei, care restricţionează predarea în limba minorităţilor naţionale, inclusiv a limbii române.

De la Constantin Mandicevschi, Vasile Mucea şi până la Grigore Leşe, românii din Ţara Fagului şi-au marcat vremea şi trecerea prin lume, cu muzica locului şi limba română.

Şi pentru ca greşelile prezentului să nu umbrească deciziile viitorului, în sprijinul limbii române, să întoarcem o pagină de istorie şi să ne amintim de dragostea pentru limbă a românilor din Bucovina, de elevii, studenţii şi profesorii români din Cernăuţi sau Suceava şi de toată suflarea culturală română din Bucovina de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Să ne amintim de românii din Cernăuţi şi să nu-i uităm, indiferent de contextul politic intern sau extern.

Cronica Politică, Şcolile noastre din Gazeta Bucovinei, sâmbătă 4/16 iunie 1894, Cernăuţi:

Şoalele noastre. Suntem siliţi a ne ocupa iarâş cu două impedimente, ce se pun în calea instrucţiei în limba română.

Unul priveşte şcoalele de la Suceava.

Cărţi pentru şcoale sunt de lipsă, acesta este un adevăr, pe care şi funcţionarii mici din guvern îl pot de sigur pricepe. Pentru şcoale româneşti trebuesc cărţi româneşti. Cărţi româneşti se scriu, dar nu se tipăresc. Astfel ştim că profesorii dela Suceava au nişte manuscripte de geografie şi ştiinţe naturale. Pentru ce nu se vor fi absolvând odată aceste cărţi de pedeapsa de-a rămâne prea mult timp prin saltare de birou? Chestia e serioasă şi guvernul ne-ar obliga, dacă ar face odată rânduială în această privinţă. 

A doua chestie este a profesorilor înşişi, care nu prea sunt de a-juns. Câţi-va studenţi s’au înscris la tilosofie pentru a se putea face profesori şi au cerut apoi stipendii din fondul religionar. Ministeriul retrimite actele cu întrebarea dacă sunt necesari profesori peutru specialităţile alese de aceşti studenţi ? Şi aşa şi tot întreabă, şi chestia se lungeşte, dela August anul trecut până ... este cam mult şi răbdarea celui ce are lipsă de stipendiu este mai puţin. Dacă nu ar ti lipsă de acele specialităţi, nu le-ar fi ales studenţii, care au şi ei atât simţ bu se nu se apuce de lucruri, cu care să nu poată obţine posturi sigure in ţară.

Şi-apoi nu-’i elementară idea: dar chiar dacă ar fi ales unul o specialitate, pe care o are un profesor ce funcţionează deja: lumea mai şi moare, mai schimbă locul şi — de streini suntem sătuli până la gât. De ce se nu fie şi Bucovineni care şe le ocupe locul?

Noi aşteptăm ca guvernul provincial se dea o resolvare satisfăcătoare şi acestei chestiuni.

În Ungaria s’au petrecut o crisâ, care ne-a dovedit de-o parte, cât de constituţional este monarchul nostru, chiar şi atunci când gândul şi inima sunt poate neliniştite de fructele constituţionalismului; iar' de altă parte cât de nesigur este respectul ce l’-au dovedit şi liberalii maghiari faţâ de sentimentul general de aversiune în contra proectelor religionare ce ministeriul Wekerle Ie-a supus parlamentului.

În decursul acestei crise cea mai indecentă publicitate a pus lumea în curent cu tot ce putea se producă impresiunea că în adevăr ţara vrea ce Wekerle vrea.

Partidul liberal a luat apoi o resoluţie, care a fost comentată şi înţeleasă ca un mijloc de presiune asupra coroanei; într’o resoluţie nouă partidul a trebuit se rectifice ideea că el ar fi voit se atingă prerogativele coroanei.

Cu o vorbă intre liberali şi independendişti abia se mai vedeau limitele despărţitoare. Şi este evident că între ei este o înţelegere în ce priveşte aceste proecte.

Independentiştilor li s’a lăsat sarcina se protesteze în contra influenţei ce unii „factori“ austriaci au voit se aibă ori au şi avut asupra desvoltării crisei. Se dicea în discuţia din cameră: factori „streini”, „neîndreptăţiţi”, „secreţi”, „influenţe excluse prin constituţie“ s’au amestecat la noi in ţară pornind din Cislaitania; ministrul Kalnoky a fost acuzat mai ales.

Toate aceste lucruri sunt, cum a dis Sechy, un „mosaic de tactică şi manevre“ puţin demne, dar chemate în ajutor pentru a putea trezi violent vederile şi cunoscutele simţiminte maghiare faţă de orice spirit ar adia din spre Viena.

Proectele vor fi deci încâ odată supuse casei magnaţilor. Aici, Zichy, conducătorul oposiţiei, a declarat că M. Sa poate crede, după declaraţia ministrului maghiar, că şi ministrul său Wekerle, că ar fi o „necesitate politică“ se se voteze proectele; dar aceasta nu poate însemna că magnaţii se vor priva de dreptul lor constituţional de-a vota cum li-’i convingerea lor.

Tribuna a publicat un nou articol asupra situaţiei în Bucovina şi spune că va publica şi altele la momente marcante.

Articolul merită se fie luat la cunoştinţă, deşi este scris cu o asprime inutilă.

Tribuna crede că ar trebui numai decât realisată ideea de-a schimba biroul Concordiei, care funcţionează numai în afacerile societăţii, intr’un fel de birou naţional, care se „închege partidul“ mai bine.

Tribuna mai crede şi ea că ar fi bine să se întemeeze, în privinţa economică aici in Bucovina o societate românească pentru progresul economic şi industrial.

Ideea aceasta s`ar putea motiva fără îndoială mai complet, decât o motivează Tribuna. 

În fine Tribuna crede că ar trebui purtată mai cu energie agitaţia poporului şi trezirea lui la viaţa naţională.

Aceasta este un dor viu simţit de noi toţi. Numai cât vieaţa de jos pornită încă nu este atât de productivă încât se ne putem lăsa numai în nodejdea ei. Avem lipsă se ne îmbărbătăm recirproc, să ne ajutăm reciproc.

„Vocile critice” sunt fără îndoială o apariţie, de care orice corp naţional, ce reînvie, trebuie să fie bucuros de ale audi.

iunie 1894, Cernăuţi

Gazeta Bucovinei a fost o publicaţie literară bisăptămânală care apărea joia şi duminica, la Cernăuţi, între anii 1891 şi 1897. Redacţia ziarului s-a preocupat de probleme legate de naţionalitate, şcoală, biserică, limbă, unitatea politică a românilor din Bucovina. 

Publicaţia a fost coordonată în perioada 2/14 mai 1891 - 6/18 aprilie 1897, sub direcţia istoricului Pompiliu Pipoşiu (ulterior membru titular al Academiei Române) până la 24 ianuarie/5 februarie 1893, urmat apoi de Gheorghe Bogdan-Duică din mai 1893 - iulie 1894.