Gianfranco Fini, noua "stea" a politicii italiene

Preluarea de catre premierul italian Silvio Berlusconi a postului de ministru de externe, ca urmare a demisiei fostului titular al acestui post, Renato Ruggiero, nemultumit de euroscepticismul care ar

Preluarea de catre premierul italian Silvio Berlusconi a postului de ministru de externe, ca urmare a demisiei fostului titular al acestui post, Renato Ruggiero, nemultumit de euroscepticismul care ar predomina in sanul cabinetului de la Roma, continua sa starneasca reactii negative nu numai in cercurile politice si ale mass-media din celelalte tari vest-europene, ci chiar intr-o buna parte a presei din peninsula. Cotidianul cu inclinatii spre stanga LA REPUBBLICA aminteste ca ultima persoana care a incercat sa-si asume pentru o perioada mai lunga de timp (in ultima parte a razboiului) cele doua functii guvernamentale a fost dictatorul Benito Mussolini (dupa ce si-a condamnat la moarte, pentru tradare, pe propriul sau ginere, contele Ciano, fost sef al diplomatiei italiene) - cu rezultate catastrofale pentru tara si pentru el insusi. Berlusconi a promis insa ca nu va ramane mai mult de sase luni in fruntea Ministerului de Externe, care are nevoie de "un om de afaceri, un inovator si un organizator", calitati pe care si le atribuie. Dupa trecerea acestei perioade, sarcina ar putea fi preluata, potrivit speculatiilor tot mai insistente, de actualul vicepremier si lider al partidului postfascist Alianta Nationala, Gianfranco Fini. In varsta de 50 de ani, este apreciat ca un om politic inteligent, abil, spiritual, care a lasat o impresie favorabila in America dupa vizita facuta in urma atentatelor din 11 septembrie. Nu este insa mai putin adevarat ca partidul sau isi are obarsiile in miscarea fascista a lui Mussolini. Ce-i drept, el a abandonat vechiul nume al partidului sau, Miscarea Sociala Italiana (MSI), a transformat acest partid dintr-un grup de extrema dreapta intr-o formatiune politica respectabila de centru-dreapta, adepta a economiei sociale de piata. Mai mult, a incercat sa faca distinctie intre regimul mussolinian de dinainte de 1938, "cand s-au facut multe lucruri bune" si regimul de dupa 1938, cand Mussolini s-a alaturat fara rezerve lui Hitler. Fini a cautat sa dea impresia ca se distanteaza de aceasta din urma perioada. "M-am nascut in 1952. Sunt un postfascist si sper ca Italia va inceta sa mai vorbeasca de fascism si antifascism", a spus el, inainte de a intra pentru prima oara in guvern, in 1994. Posibil premier, intr-un viitor nu prea indepartat? Multi au fost tentati sa-i dea dreptate, mai ales in conditiile in care cvasitotalitatea liderilor din tarile Europei rasaritene, inclusiv Rusia, provin din randurile fostelor partide comuniste si nimeni nu are de obiectat, fiind considerati interlocutori valabili de catre NATO si UE. Cu ce sa fie mai prejos postfascismul fata de postcomunism? sustin adeptii si sprijinitorii lui Fini. Lucru de care nu toata lumea este convinsa insa, mai ales ca, la scurta vreme dupa declaratia amintita mai sus, acesta l-a descris pe Mussolini ca fiind "cel mai mare om de stat al secolului XX". Fara indoiala, ambitiile lui Fini sunt mari. El a stiut sa profite cu abilitate de prabusirea, sub povara cazurilor de coruptie, a Partidului Democrat Crestin, care a dominat scena politica a tarii dupa razboi, si a reusit sa i se substituie in fiefurile sale electorale din sudul sarac al Italiei. Pe de alta parte, principalul partid de guvernamant, Forza Italia, este practic creatia unui singur om, magnatul mass-media Berlusconi, expus multor scandaluri financiare. In cazul cand Berlusconi ar cadea - aprecia BBC - Forza Italia s-ar prabusi o data cu el. Atunci, cel putin in teorie, Alianta Nationala ar putea fi cea mai bine plasata sa-si asume rolul de principal partid guvernamental. Iar Fini ar putea deveni primul sef de guvern postfascist din Europa. Postfascismul ar calca, astfel, glorios pe urmele postcomunismului.