Frica, adevăratul simbol naţional

Dincolo de orice, cea mai bună identificate naţională pe care o avem este frica. Recunosc, cu ruşine şi cu enervare, că dacă cineva m-ar întreba la ce ma gândesc atunci când e vorba de ţara mea, răspunsul ar fi frica. De orice şi de oricine. Inconştientă şi conştientă, în acelaşi timp. Pentru că nu ospitalitatea, bunătatea sau înţelepciunea e caracterizarea corectă. Frica e cea care ne defineşte în gândire şi în comportament.

Practic, aş putea inventa un joc. Cum mă întreabă cineva ce am simţit în anul 19XX, cum îi răspund ce teamă m-a preocupat în acel an. 1982? Îmi era teamă să nu mă scap la şcoală că la mine acasă se ascultă Europa Liberă. 1987? Îmi era teamă să nu mă scoată în careu că nu am cules suficienţi struguri, cartofi sau porumb. 

1992, 1993, 1994 şi tot aşa până în 1996? Că nu mai scăpăm niciodată de Ion Iliescu. Asta e o teamă recurentă. La fel am simţit despre Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Victor Ponta şi Liviu Dragnea. Dar astea sunt frici politice care în bună măsură au trecut. Au mai rămas suficiente. Îmi e teamă că nu vom scăpa de Firea şi că Bucureştiul va rămâne pe veci o colonie mizeră. Îmi e frică şi că Oprisan va domni pe viaţă în Focşani, dar asta e o frică dintre cele cu care înveţi să trăieşti.

Mai am şi frici care nu au neapărat legătură cu persoane din politică. De exemplu, îmi e frică de cutremur. De spitale. De funcţionarii publici. De aerul din Bucureşti. De inconştienţii de pe şosele. Îmi e frică de România când îmi dau seama că nu are niciun plan şi că trăieşte de pe o zi pe alta. Sau, cum ar spune sociologii, îmi e frică de ziua de mâine. 

Ce e rău în toată povestea asta e faptul că nu sunt singur. Un popor întreg a decis că frica e adevăratul simbol naţional. Şi, pentru că ne e frică să recunoaştem că frica e omniprezentă, inventăm duşmani inexistenţi şi istorii fanteziste. 

Ar trebui să învăţăm din recunoaşterea fricii ca simbol naţional faptul că am trecut prin multe experienţe dureroase. Şi din ele am rămas mai ales cu teama. Nu am tras multe învăţăminte, doar am căpătat un sindrom post-traumatic cât se poate de real. Când o să învăţăm din ce ni se întâmplă la nivelul societăţii, o să putem schimba profund modul în care privim lucrurile. Până atunci, o să umblăm precauţi şi suspicioşi, pentru că niciodată nu ştii ce rău ţi se poate întâmpla.