FOTO Sportul naţional al României este unul de care probabil nici n-ai auzit. Cine mai practică oină şi cum e în universul ei

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Oina are rădăcini puternice aici, mai ales în zonele rurale, de unde a şi pornit. FOTO Sorin Vidis
Oina are rădăcini puternice aici, mai ales în zonele rurale, de unde a şi pornit. FOTO Sorin Vidis

S-a dat lege, e oficial şi se respectă. Din 3 iulie 2014, oina a devenit sportul naţional al României. E un sport prea puţin cunoscut de tinerii care sunt acum în şcoli, pentru care fotbalul putea fi foarte bine sport naţional. Am vrut să aflu de la doi fotografi care documentează acest sport şi să văd dacă e mai mult decât o simplă mândrie naţională, uitată undeva la ora de sport.

Oina e un sport puţin cunoscut la oraş, dar este în acelaşi timp un sport prea puţin interesant pentru vechile generaţii care probabil au auzit de „oină“ la ora de educaţie fizică. Pentru majoritatea românilor care în 2014 s-au trezit cu un sport naţional, prin lege publicată în Monitorul oficial, oina înseamnă aruncarea unei mingi medicinale la ora de sport, de la şcoală.

În aproape trei luni se face anul de când oina e sport naţional. Odată cu ea a fost lansat şi programul naţional „Redescoperă oina“, care poate fi sprijinit de stat, de structuri ale administraţiei centrale, de organizaţii nonguvernamentale şi de structuri ale administraţiei locale pentru a promova un sport de nişă care datorită încăpăţânării unor oameni n-a dispărut.

Am descoperit pe finalul anului 2014 proiectul „Oina“ şi odată cu el pe Bogdan Boghiţoi şi Sorin Vidis, doi fotografi care documentează acest sport. „Deşi aproape necunoscut peste graniţă, are rădăcini puternice aici, mai ales în zonele rurale, de unde a pornit. (...) Spre deosebire de sporturile mainstream, nu aduce bani sau faimă“, scrie în deschiderea site-ului „The Oina Project“ (pe Facebook aici). Dacă nu câştigi bani sau faimă, de ce mai eşti sportiv? De la cei doi fotografi am vrut să aflu ce-i mai atrage pe oameni la un aşa sport, ce mai reprezintă, dar şi ce are frumos.

Când aţi descoperit oina?

În mai 2014, când am început acest proiect foto. Cred că prin şcoala generală făceam ceea ce se numea aruncarea mingii de oină, deşi era doar o minge medicinală parcă. Până când am decis împreună cu Bogdan să atacăm acest subiect nu cred să mai fi avut vreo legătură cu oina.

Ce e aşa atractiv în lovitul unei mingi cu o bâtă de există tot felul de variante ale acestui sport? Ce aţi observat că îi atrage pe oameni?

E un sport care s-a dezvoltat în mod natural prin cristalizarea variaţiunilor de jocuri locale practicate încă de prin secolul XIV. La sfârşitul secolului XIX, profesorul de gimnastică Radu Corbu de la liceul „Nicolae Bălcescu“ din Brăila a pus bazele primului regulament de joc şi ale campionatului de oină, care a suferit relativ puţine modificări până în ziua de azi.

Oină presupune o motricitate grosieră, însă bătaia mingii este o mişcare complexă de coordonare fizică şi concentrare susţinută. Spectaculozitatea oinei nu ţine numai de lovirea mingii, ci şi de lovirea adversarilor care se deplasează pe culoare de către echipă aflată la prindere. În fine, odată ce începi să înţelegi mai multe din regulamentul de joc şi urmăreşti câteva meciuri începe să devină din ce în ce mai interesant. La mine aşa a fost şi nu de puţine ori am fost atât de captivat de joc încât uitam să mai fac poze.

Proiect documentare oina FOTO Bogdan Boghitoi

FOTO Bogdan Boghiţoi

Se aplică la sporturi regula: cel mai puternic supravieţuieşte?

Depinde la ce ne referim. Dacă ne referim la jucători sau echipe puternice, cred că e absolut normal să fie aşa, dar bănuiesc că nu la asta se referă întrebarea. Dacă vorbim de sporturi puternice e ceva mai dificil de abordat. Ce înseamnă sport puternic? Cel care implică cât mai mulţi bani, fani sau recunoaştere în afară graniţelor? Sau cel ale cărui structură şi istorie creează un climat de spirit pur sportiv mai combativ decât multe altele, în pofida lipsei celor amintite mai sus? Cred că e un fel de „ai grijă ce-ţi doreşti“ până la urmă.

Ar trebui să ne pese de oină?

Ar trebui să ne pese de multe lucruri care sunt în afară sferei de interes contemporane şi se încadrează şi oina printre ele. E un sport pe care l-am descoperit cu mare plăcere şi oarecare uimire ca fiind spectaculos, complex şi interesant de urmărit. Pe de altă parte, e o chestiune de identitate naţională, de tradiţie şi de origini până la urmă. Nu suntem obligaţi, bineînţeles, să ne pese, dar e într-un final un exerciţiu de cunoaştere, pentru că de unde venim are mare legătură cu unde ne ducem.

Ce-i lipseşte oinei pentru a fi cool şi în mainstream?

Cine zice că nu e cool ? Cred că trebuie să fie destul de cool din moment ce s-a păstrat atât timp, iar în ultimii 20 ani a trecut printr-un proces de pseudocriogenare. Mainstream sigur nu e şi nici în pericol să fie prea curând. De ceva vreme oină are parte de o lipsă acută de fonduri şi, cel mai important, de a fi cunoscută publicului.

Proiect documentare oina FOTO Bogdan Boghitoi

FOTO Bogdan Boghiţoi

Ce i-a lipsit să se conserve (şi chiar dezvolte) până în prezent?

De conservat s-a conservat, că dacă nu era nu se mai povestea. De prin anii '90 oina a suferit o recesiune puternică. Cluburile s-au desfiinţat, reorganizat, dezorganizat, iar valoarea comercială imediată şi-a spus cuvântul în tânăra aşa-zisă economie de piaţă. Şi aşa oina a fost oarecum acoperită de uitare mai fiind practicată şi transmisă în doar câteva centre. Pe scurt, oină a întârziat să ia proporţii din lipsă de bani, faimă, expunere media şi poate şi altele. Nefiind considerată o investiţie pe termen scurt şi mediu, fiind un sport local fără deplasări externe regulate şi reţele internaţionale, nu s-au găsit sponsori de avengură.

Oina nu are decât potenţial de creştere. Federaţia Română de Oină, căreia îi mulţumim şi pe această cale pentru tot sprijinul acordat, face toate eforturile posibile de promovare a oinei în limitele bugetului. Sperăm şi ca proiectul nostru să aducă un plus de vizibilitate acestui sport şi ca lumea să înceapă să se intereseze de regulile de joc, de istorie şi apoi să urmarescă meciuri de oină. Poate, în curând, vor fi televizate şi aşa vor ajunge mai uşor la public.

În Bucureşti, doar Cupa Regelui aduce un public considerabil în tribune, dar aici intervine şi activitatea de PR şi înaltul patronaj al Majestăţii Sale Regele Mihai I. În alte oraşe, prezenţa publicului e minimală şi e, de obicei, formată din rude şi prieteni ai jucătorilor şi oficialilor şi localnici din vecinătatea stadionului.

În mediul rural lucrurile sunt un pic mai efervescente, lumea se agrega mai facil şi fără PR. Oamenii sunt informali şi simpatici şi pun poate chiar şi mai mult suflet în ceea ce fac. Am văzut echipe care fac antrenamente seara după muncă la Turnul Roşu (Sibiu), comune precum Chiuieşti (Cluj), care reuşesc să strângă două echipe la antrenament şi au un teren nou pe care să joace, copiii de la Voivodeni şi Dragu (Sălaj) care se adună cu mare plăcere şi în vacanţă pentru antrenamente, oiniştii de la Remetea Chioarului şi Coruia care vin la antrenamente câte şase inşi în maşina antrenorului, cu bicicleta sau chiar pe jos.

Cele mai puternice echipe la ora actuală sunt Frontiera Constanţa (echipă Poliţiei de Frontieră) şi Straja Bucureşti (echipa Jandarmeriei), care dispun de cei mai experimentaţi jucători cu cariere lungi în spate. Celelalte echipe de seniori sunt predominant din mediul rural şi dispun de câţiva jucători cu experienţă în jurul cărora se încearcă agregarea unei echipe şi aici ar fi de menţionat Gheraieşti, Hârlău, Turnu Roşu, Arad, Buzău.

Sunt oameni care spun că le era mai bine înainte, în comunism. Oinei îi era mai bine atunci?

Şi oinei şi probabil şi acelor oameni care spun asta le era mai bine atunci. Se preda în şcoli, deci existau o multitudine de potenţiali jucători. Erau o grămadă de echipe de oină în toate cluburile sportive şi inclusiv pe lângă instituţiile mari. Se organizau faze locale, municipale şi pe judeţ, şi apoi cei calificaţi participau în campionatul naţional. Ca în orice alt sport de altfel, pe vremea aia, nu cred că se câştiga cine ştie ce din asta, dar era o activitate susţinută şi de anvergură.

Cred că simţeai apartenenţa la un fenomen naţional, pe când acum oiniştii probabil că sunt văzuţi ca o minoritate ciudată sau un fel de sectă. Poate că acum există şi un instinct de delimitare faţă de oină al conaţionalilor noştri datorat asocierii eronate a oinei cu perioada comunistă, cu un segment social preponderent rural şi poate chiar şi cu fluiditatea şi naturaleţea ale jocului, care îl pot face să pară simplist.

Cum e oina la oraş şi la sat? Ce comunităţi mobilizează?

În Bucureşti doar Cupa Regelui aduce un public considerabil în tribune, dar aici intervine şi activitatea de PR şi înaltul patronaj al Majestăţii Sale Regele Mihai I şi locul accesibil. În alte oraşe prezenţa publicului e minimală şi e, de obicei, formată din rude şi prieteni ai jucătorilor şi oficialilor şi localnici din vecinătatea stadionului.

Cele mai puternice echipe la ora actuală sunt Frontiera Constanţa (echipa Poliţiei de Frontieră) şi Straja Bucureşti (echipa Jandarmeriei), care dispun de cei mai experimentaţi jucători cu cariere lungi în spate.

În mediul rural lucrurile sunt un pic mai efervescente, lumea se adună mai uşor şi fără PR. Oamenii sunt informali şi simpatici şi pun poate chiar şi mai mult suflet în ceea ce fac. Am văzut echipe care fac antrenamente seara după muncă la Turnul Roşu (Sibiu), comune precum Chiuieşti (Cluj), care reuşesc să strângă două echipe la antrenament şi au un teren nou pe care să joace, copiii de la Voivodeni şi Dragu (Sălaj), care se adună cu mare plăcere şi în vacanţă pentru antrenamente, oiniştii de la Remetea Chioarului şi Coruia, care vin la antrenamente câte şase inşi în maşina antrenorului, cu bicicleta sau chiar pe jos.

Cele mai puternice echipe la ora actuală sunt Frontiera Constanţa (echipa Poliţiei de Frontieră) şi Straja Bucureşti (echipa Jandarmeriei), care dispun de cei mai experimentaţi jucători cu cariere lungi în spate. Celelalte echipe de seniori sunt predominant din mediul rural şi dispun de câte unul până la trei jucători cu experienţă în jurul cărora se încearcă agregarea unei echipe şi aici ar fi de menţionat Gheraieşti, Hârlău, Turnu Roşu, Arad sau Buzău.

Cât de masculin e oina? În baseball e un cult al bărbatului care mestecă tutun, scuipă şi e foarte dur. Aici e ceva similar?

Poate fi şi masculin şi feminin. La origini bănuiesc că era un sport eminamente masculin, deşi poate existau şi ceva ciobăniţe care şi-au făcut de lucru cu toiagul. Acum e şi campionat de fete, nu de senioare, e adevărat, dar în câţiva ani e posibil şi asta. Revenind la campionatul masculin, te asigur că sunt destui jucători care scuipă, deci se poate clădi un mit în direcţia asta.

Îi putem da în judecată pe americani că îi spun „baseball“ şi e modificat doar puţin?

Da, cu siguranţă. Statul român are deja un contencios bogat în cazuri pierdute.

De ce aţi început, tu şi Bogdan, documentarea acestui sport?

Ni se părea cool să documentezi un sport care nu e considerat cool şi nu e nici mainstream. Lăsând glumă la o parte, am fost pur şi simplu curioşi să vedem ce e cu oina asta despre care nici noi nu ştiam mai nimic decât că e sportul naţional. Şi cu ocazia asta uite că mai află şi alţii.

Proiect documentare oina FOTO Bogdan Boghitoi

FOTO Bogdan Boghiţoi

Ce aţi căutat să surprindeţi în fotografii? Ce tip de mesaj?

Încercăm să fim deschişi la ce ni se descoperă înaintea ochilor mai degrabă decât să venim cu idei preconcepute pe care apoi să încercăm să le compunem din imagini. Intenţia noastră a fost să decupăm o fereastră sinceră spre sportul naţional, oamenii care îl practică, care îl susţin, publicul de oină şi mediul social în care oina se simte ca acasă la ora actuală.

Pozele realizate de voi sunt pe film. Despre aparatele pe film se poate spune că sunt în afara timpului, mai vechi nu mai pot deveni. E şi oina aşa ceva?

În afara timpului sunt probabil aparatele foto a căror dată de fabricaţie nu e cunoscută sau cele preistorice, dacă există aşa ceva. Oina tocmai că are cel mai mare potenţial de creştere. E ca în dictonul: „There's nowhere to go, but up“ (n.red.: Nu ai unde să te duci, decât în sus). Motivaţia de a juca oină ne-a impresionat şi pe noi, pentru că nu poate fi vorba de altceva decât de cel mai sincer spirit sportiv şi poate şi un respect pentru jocul tradiţional românesc. Da, ştiu că sună a clişeu lipsit de noimă, dar despre asta este vorba.

În fotbal, mai ales, banii vin din tot felul de surse. Are şi oina un gigibecali al ei sau mai mulţi sponsori nu aşa de generoşi?

Din ce am văzut noi, acum sunt câţiva oameni care se implică financiar, însă e nevoie de mult mai mult ca lucrurile să se schimbe semnificativ.

Ce fel de oameni sunt cei care aleg oina drept sportul în care bagă bani şi timp?

N-am apucat să-i cunoaştem prea bine, dar în general sunt pasionaţi de oină cu ceva afaceri locale sau chiar profesori de sport care cheltuiesc din puţinul avut pentru competiţiile elevilor. Nu cred că cineva consideră asta că pe o investiţie, e mai mult o donaţie pentru o cauză pe care ei o găsesc nobilă.

În fotbal sunt tot felul de companii imense care produc echipament. În oină cine furnizează aşa ceva?

Pentru oină, după cum îţi poţi închipui, nu există aşa ceva. Au fost ceva încercări de colaborare cu o companie de producţie de echipamente sportive pentru fabricarea bastoanelor, însă au eşuat. Fiecare echipă se descurcă cum poate, îşi mai ciopleşte câte un baston mai face rost de câte o minge de la vreunul din cei câţiva care încearcă să ducă meşteşugul mai departe. Totuşi există o etalonare strictă a echipamentului în termeni de lungimi, grosimi, circumferinţe, greutăţi şi materiale. Ca atare, echipamentul a devenit foarte valoros, iar fiecare echipă îşi numără cu atenţie mingiile ca să nu piardă vreuna şi atunci când vreo minge depăşeşte limitele terenului se opreşte meciul şi se caută mingea indiferent de topografia terenului (păduri, iarbă înaltă, lanuri de porumb etc.).

Pentru oină există cote la pariuri? Se pariază?

Habar n-am, nu cred să fie, dar pe Ionel şi pe Vasile nu-i opreşte nimeni să-şi fixeze un sistem şi să parieze.

După oină, ce alte sporturi, activităţi „exotice“ luaţi în calcul să documentaţi?

Proiectul este încă în desfăşurare şi îl vom încheia undeva prin toamna acestui an. Totuşi, nu sportul în sine ne-a atras iniţial, căci, după cum spuneam, nici nu ştiam mare lucru despre el, ci fenomenul în totalitatea lui şi atmosfera care îl înconjoară. Avem în plan ceva proiecte pentru anul în curs, dar deocamdată nu e nimic bătut în cuie şi ca atare nu mă voi lansa în declaraţii.

Ce veţi face la finalul proiectului de documentare?

Încercăm să-l promovăm cât mai bine deocamdată. Avem un site dedicat proiectului şi o pagină de Facebook pe care vă invităm să urmăriţi desfăşurarea proiectului. Am avut deja două apariţii în expoziţii de grup la Festivalul „Secvenţe“ din Ploieşti şi la „Versus, dar împreună“ în Negreşti-Oaş. Mai urmează câteva expoziţii în Bucureşti în acest an şi undeva prin toamnă am dori să lansăm albumul foto. Acum, încercăm să atragem parteneri şi sponsori pentru evenimentele planificate şi pentru producţia şi distribuţia albumului.

Proiect documentare oina FOTO Bogdan Boghitoi

FOTO Bogdan Boghiţoi

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite